ceafă sf [At: ANON. CAR. / Pl: cefe / E: alb kafe] 1 Parte de dinapoi a gâtului. 2 (Pex) Parte de dinapoi a capului Cf cerbice, grumaz. 3 (Îla) Gros la ~ Bogat. 4 (Îal) Cu influență. 5 (Îla) Tare de ~ Obraznic. 6 (Îe) A făcut ~ S-a îngrășat. 7 (Îe) A strica (sau a scărpina) (pe cineva) la ~ A-i da câteva palme. 8 (Îe) A-i muta cuiva ~fa Ceafa (7). 9 (Îe) Să nu ne stricăm la ~ Să nu ne certăm. 10 (Îe) A pune la ~ A da uitării. 11 (Îae) A nu-i păsa de ceva. 12 (Îae) A nesocoti un ordin. 13 (Pan) Parte de deasupra a jugului, ce vine pe ceafa boului Si: cerbice, jug, butuc, sul, grindei, drug. 14 (Pan) Bârnă pe care se reazemă vatalele jugului, la joagăr. 15 Curea de frâu care vine în spatele urechilor calului Si: (reg) comarul căpețelei. 16 Măsea a leucii.

CEAFĂ, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gîtului. V. cerbice, grumaz. Cățel boieresc... arogant cu cei desmoșteniți și gata să le sară în ceafă cînd îi prindea pe lîngă poarta de serviciu. GALACTION, O. I 302. Tu să știi că eu dorm iepurește, și, pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. E ros ca ceafa boului de jug. PANN, P. V. I 146. ♦ Expr. (Să te văd) cînd mi-oi vedea ceafa = (să nu te mai văd) niciodată. Rămînere-aș păgubaș de dînsul... și să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa. CREANGĂ, P. 227. A întoarce ceafa (cuiva) = a nesocoti (pe cineva), a desconsidera (pe cineva), a-i întoarce spatele. A face ceafă = a se îngrășa. 2. Partea de dinapoi a capului. Cu ochii verzi sub pălăria dată pe ceafă, umbla cu mîinile în buzunarele unor pantaloni... cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. A. I 146. Unul cu pălăria naltă pe ceafă și cu mîinile unite pe spate. EMINESCU, N. 37.

CEAFĂ, cefe, s. f. Partea de dinapoi a gîtului sau, p. ext., a capului. ◊ Expr. Cînd mi-oi vedea ceafa = niciodată. A face ceafă = a se îngrășa. Gros în ceafă = gras; fig. bogat; influent. – Comp. alb. čafë.

CEAFĂ cefe f. Partea posterioară a gâtului; grumaz; cerbice. ◊ Gros în ~ a) gras, obez; b) care posedă mari resurse materiale. Când ți-i vedea ~a niciodată. A-i da cuiva la ~ a-l bate pe cineva. [G.-D. cefei] /Cuv. autoht.

ceafă f. partea dindărăt a capului [Albanez (gheg) ČAF].

ceáfă f., pl. cefĭ și cefe (alb. kiafă, la Scútari čaf, gît. Înrudirea cu turc. kafa [de unde și ngr. kafás, ceafă], nu e stabilită). Partea posterioară a gîtuluĭ: jugu stă pe ceafa bouluĭ, un bețiv cu pălăria pe ceafă. – În est (Ĭașĭ) și hutúpă.

ceafă s. f., g.-d. art. cefei; pl. cefe

ceafă s. f., g.-d. art. cefei; pl. cefe

ceafă s. f., g.-d. art. cefei; pl. cefe

ceafă, gen. cefii

ceafă, cefe.

CEAFĂ s. v. măsea.

CEAFĂ s. 1. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gârbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)

CEAFĂ s. l. (ANAT.) grumaz, (pop.) cerbice, (reg.) gîrbiță. (~ a omului.) 2. (TEHN.) (reg.) butuc, cerbice, drug, grindei, jug, sul, (înv.) sulete. (~ este partea de deasupra a jugului, care stă pe grumazul boului.)

ceafă s. v. MĂSEA.

ceafă (cefe), s. f. – 1. Partea de dinapoi a gîtului sau a capului. – 2. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – 3. Parte a căpețelei. – Mr. chiafă. Origine incertă. Este evidentă identitatea cu tc. kafa „ceafă”, din arab. qafā (cf. Moldovan 424), de unde provine și cafă, s. f. (în blănărie, partea a blănii ce corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este sigură; însă rom. presupune un intermediar necunoscut, care să explice rezultatul oclusivei turcești. În general, se consideră că este vorba de alb. kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704; Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu înlătură dificultatea. Probabil formație locală, din gr., cu sensul de „căpățînă, cap mare sau gros”, termen aplicat tradițional grecilor. Poate fi vorba de o pronunțare locală: Scriban semnalează pronunțarea čaf în alb. din Scutari.

a-i crește ceafa expr. 1. a se îngrășa. 2. a prospera. 3. a parveni.