chelălăi vi [At: BIBLIA (1688), 47 / V: schechi~, chiol~, ~lăcăi, sche~, schi~, schelălui, schilăi, schiol~, (reg) cherlăi, chie~ / Pzi: ~ies și ~lăi / E: fo cf (s)cheuna, chiloman] 1 (D. cîini sau d. vulpe, spc d. copoi sau d. căței) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și dese (de durere sau, mai rar, de bucurie sau când găsesc vânat). 2 (Pan; d. copii) A plânge continuu Si: a scânci, a zmârcăi. 3 (Îf schelălăi) A geme.

CHELĂLĂI, chelălăi, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. V. scheuna. Dar dată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE. O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. – Variante: schelălăi (LESNEA, I. 127, ALECSANDRI, P. III 206, ȘEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), schiolălăi (HOGAȘ, M. N. 187) vb. IV.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăi vb. IV] – Onomatopee.

A CHELĂLĂI ~iește intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite și tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.

chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

chelăcăi v vz chelălăi

chilălăi v vz chelălăi

chilălău sms vz chelălăi^[1]

chiolălăi v vz chelălăi

SCHILĂI vb. IV v. chelălăi.

SCHIOLĂLĂI vb. IV v. chelălăi.

chelácăĭ, a -ăcăí v. intr. (ung. kelekólálni, a te zvîrcoli). Munt. est. Chelălăĭesc, vorbind de cînĭ. Iron. Plîng, scîncesc. V. refl. Chelălăĭesc. Plîng, scîncesc.

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

chilălăĭésc, V. chelălăĭesc.

chĭolălăĭésc, V. chelălăĭesc.

schilă(lă)ĭésc V. chelălăĭesc.

schĭolăi- V. chelăi-.

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 pl. chelălăiau; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia

CHELĂLĂI vb. v. schelălăi.

CHELĂLĂI vb. a schelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

chelălăi (-ăesc, -it), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.