SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.: despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

scheuna vir [At: EMINESCU, O. IV, 81 / P: sche-u~ / V: (reg) schiaona, schiauăna, schiau~, schiauona, schie~, schioni, schiuăna, schiuna, scauoi^[1], scăoi (Pzi: și 3 scăoie), (Pzi: 3 scăuăiește), scăui (Pzi: 3 scăuiește), scău~, șcău~, șcheaona, șcheuna, șchiauna, șchiauona, știau~ / Pzi: scheaun, (rar) scheun / E: fo cf scheau] 1-2 A schelălăi (1-2). corectat(ă)

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre cîini, uneori și despre alte animale) A scoate sunete ascuțite și repetate (de durere, mai rar de bucurie), a chelălăi. Cîinele se trăsese îndărăt în cotețul lui și scheuna încet. DUMITRIU, N. 162. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieșire. STANCU, D. 431. Cînele o urma supus, scheunînd din cînd în cînd, moale. SADOVEANU, B. 211. ◊ Refl. Fig. Poate cînd te-oi privi atît... scheunîndu-te ca un cîine prins, m-oi vindeca de tine! CAMIL PETRESCU, T. II 239. – Variante: scheauna, șcheuna (CAMILAR, N. I 153) vb. I.

A SCHEUNA pers. 3 scheaună intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite și jalnice. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge prefăcut fără lacrimi și cu glas înăbușit; a scânci. /Onomat.

scheunà v. Mold. a schelălăi: câinele a scheunat. [Onomatopee (din scheu-scheu! ce exprimă lătratul dureros al câinilor)].

chiauna v vz scheuna

chiona v vz scheuna

scauoi v vz scheuna

scăoi v vz scheuna

scăuăi^[1] v vz scheuna

scăui v vz scheuna

scăuna v vz scheuna

schiaona v vz scheuna

schiauăna v vz scheuna

schiauna v vz scheuna

schiauona v vz scheuna

schieuna v vz scheuna

schioni v vz scheuna

schiuăna v vz scheuna

schiuna v vz scheuna

șcheuna v vz scheuna

SCHEAUNA vb. I v. scheuna.

ȘCHEUNA vb. I v. scheuna.

SCHIAUNA vb. I. v. scheuna.

schéun, a -á v. intr. (rudă cu schincănesc și scîncesc. Cp. cu mĭeun). Gem, schelălăĭesc foarte încet, cum fac cîniĭ cînd așteaptă la ușă și nu li se deschide saŭ aŭ altă nemulțămire saŭ și cînd se gudură: scheunînd ușor, dădea din coadă (VR 1911, 12, 419), scheaună, să scheune. – Și schion, a schioni (Munt. est.) și cheun, a cheuna (Munt. vest CL. 1910, 5, 551 și Trans. Agrb. Înt. 24).

scheuna (a ~) (a schelălăi) (desp. sche-u-) vb., ind. prez. 3 scheaună, imperf. 3 pl. scheunau; conj. prez. 3 să scheaune

scheuna (a ~) (sche-u-) vb., ind. prez. 3 scheaună; conj. prez. 3 să scheaune

scheuna vb. (sil. sche-u-), ind. prez. 3 sg. și pl. scheaună; conj. prez. 3 sg. și pl. scheaune

scheuna (ind. prez. 3 sg. și pl. scheaună)

schiaun, schiauni 2, schiaună 3, scheunăm 1 pl., scheune 3 conj., scheunam 1 imp., scheuna inf.

SCHEUNA vb. v. schelălăi.

SCHEUNA vb. a chelălăi, a schelălăi, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

scheuna (schiaun, -at), vb. – 1. A lătra, a chelălăi. – 2. A țipa, a se văita. – Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui, cf. chiu și chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme”. – Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).

scheuna, scheaun v. i. (d. oameni) a se văita, a (se) plânge