ciupitură sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ri / E: ciupi + -itură] 1-12 Ciupire (1-12). 13 (Ccr) Bucățică (sau cantitate mică) ciupită din ceva. 14-15 Semne lăsate de variolă sau de bube. 16 Semn care rămâne în urma unei pișcături. 17 (Înv) Sistem de tăiere din loc în loc a arborilor dintr-o pădure.

CIUPITURĂ, ciupituri, s. f. 1. Pișcătură, înțepătură. 2. Semn, urmă rămasă pe piele în urma unei pișcături sau după vărsat. 3. (Rar) Bucățică ruptă sau ciupită din ceva; cantitate mică (cît poți prinde cu primele trei degete).

CIUPITURĂ ~i f. 1) Loc de unde s-a ciupit. O ~ pe braț. 2) Parte mică desprinsă din ceva prin ciupire. 3) Urmă rămasă pe față de la variolă. /a ciupi + suf. ~tură

ciupitură f. 1. fapta ciupirii și efectul ei; 2. semn sau bubă de vărsat.

cĭupitúră f., pl. ĭ. Rezultatu cĭupiriĭ. Semn rămas pe față după vărsat.

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

ciupitură s. f., g.-d. art. ciupiturii; pl. ciupituri

CIUPITURĂ s. 1. ciupeală, pișcare, pișcătură. (O ~ făcută cuiva pe piele.) 2. v. înțepătură.

CIUPITURĂ s. 1. ciupeală, pișcare, pișcătură. (O ~ făcută cuiva.) 2. înțepătură, pișcătură. (O ~ de țînțar.)

nici cât să chiorăști un șoarece / cât o ciupitură de purice / cât negru sub unghie / cât un vârf de ac expr. deloc.