colțișor [At: NEGRUZZI, S. I. 234 / Pl: ~i sm, ~oare sn / E: colț + -ișor] 1-2 (Șhp) sn Colț (mic) Si: colțuleț, colțurel, colțușor. 2 sn Ornament în formă de tăieturi triunghiulare sau semicirculare festonate, pe marginea gulerului și a mânecilor (cămășii), a poalelor fustei, la o dantelă etc. 3 sn Ornament pe porțile țărănești constând dintr-un șir de pătrățele alternând cu triunghiuri. 4 sm (Bot; reg) Plantă erbacee din familia craciferelor, cu frunze alterne, cu flori albe sau roșiatice, răspândită prin păduri umbroase (Dentaria bulbifera).

COLȚIȘOR, (1) colțișoare, s. n., (2) colțișori, s. m. Diminutiv al lui colț. 1. v. colț (I 2). În colțișorul ei, stăpînă Pe-un vraf de jucării stricate... VLAHUȚĂ, O. A. 47. Găsiră și ei un colțișor la o parte, de unde să se poată uita. ISPIRESCU, L. 275. Trăiam într-un colțișor al Franciei, pe malul unui rîu și în vecinătatea unei mari păduri. ODOBESCU, S. III 96. 2. v. colț (III 1). Dantelă cu colțișori. – Variantă: (1) colțușor (NEGRUZZI, S. I 234) s. n.

colțișor n. colț mic. ║ m. 1. plantă de pădure cu flori roșiatice și purpurii- albăstrui (Dentaria bulbifera); 2. pl. dantele: colțișori și bibiluri de mătase FIL.

colțișór n., pl. oare. Colț mic. Fig. Adăpost, refugiŭ: să am și eŭ un colțișor de pămînt. Pl. Dantelă. S. m. O plantă cruciferă (cardamine [saŭ dentaria] bulbífera).

COLȚUȘOR s. n. v. colțișor.

colțișor¹ (colțuleț) s. n., pl. colțișoare

colțișor² (colțuleț) s. n., pl. colțișoare

colțișor (colțuleț) s. n., pl. colțișoare

COLȚIȘOR s. 1. colțuleț. (Un ~ liniștit.) 2. (prin Transilv.) strâmbuleț. (~ul este un motiv de cusătură.)

COLȚIȘOR s. 1. colțulet. (Un ~ liniștit.) 2. (prin Transilv.) strîmbuleț. (~ este un motiv de cusătură.)