costiță sf [At: (1630) STEFANELLI, D. C. 3 / Pl: ~țe / E: coastă + -iță] 1-4 (Șhp) Costișoară (1-4). 5 Coastă de animal comestibil, împreună cu carnea și grăsimea de pe ea, care se prepară în diferite moduri Cf cotlet. 6 Costișă (1).

COSTIȚĂ, costițe, s. f. Diminutiv al lui coastă. 1. Bucată din coasta unui animal cu carne pe ea; cotlet. Vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod. CREANGĂ, P. 5. Ușurelu-s, ușurel, C-am mîncat carne de miel Și costiță de purcel; Da și mîndra-i ușurea, C-a mîncat carne de mia Și costiță de purcea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 364. 2. v. coastă (3). Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. Strigă Ghiță Din costiță Să-l apărăm De găini, Că de cîini Nu-i este frică (Rîma). TEODORESCU, P. P. 242.

COSTIȚĂ ~e f. (diminutiv de la coastă) 1) Bucată din coasta unui animal cu tot cu carne. 2) Friptură făcută din asemenea carne; antricot. /coastă + suf. ~iță

costiță f. 1. coastă gătită de vițel sau de berbece; 2. costiță afumată.

costíță f., pl. e (dim. d. coastă. Cp. și cu bg. kostíca, arșic, d. kostĭ, os). În măcelărie și bucătărie, garf, pîrjoală, bucată de carne cu o bucățică de coastă: costiță de purcel friptă pe grătar. – Barb. cotletă, cotlet și antricot (fr. côtelette și entrecôte).

costiță s. f., g.-d. art. costiței; pl. costițe

costiță s. f., g.-d. art. costiței; pl. costițe

costiță, costițe, s.f. – Coastă de munte: „O-am lăsat pă o costiță, / Culegând flori de pomniță” (Papahagi, 1925: 266). – Din coastă „pantă” + suf. -iță (Scriban, DEX, MDA).