CRITICĂ, critici, s. f. 1. Metodă de bază în acțiunea de educare a cadrelor partidului și a oamenilor muncii, constînd în dezvăluirea greșelilor și lipsurilor, în descoperirea cauzelor care le-au provocat și în indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. Noi nu ne-am temut niciodată și nu ne vom teme să ne criticăm deschis pe noi și greșelile noastre în fața întregului partid. Forța bolșevismului rezidă propriu-zis tocmai în faptul că nu se teme de critică și că din critica lipsurilor sale își trage energia necesară mersului continuu înainte. STALIN, O. X 350. Critica și autocritica este o metodă specifică, socialistă, de scoatere la iveală și de binare a greutăților și contradicțiilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Critică de jos = critică pornită din mase cu scopul de a dezvălui lipsurile organelor de conducere și a contribui ca ele să fie lichidate. Cadrele de partid, organele și organizațiile partidului trebuie să plece cu atenție urechea la glasul maselor, să fie gata nu numai să învețe masele, ci să și învețe de la mase, să stimuleze critica de jos, să ducă o luptă necruțătoare împotriva celor care înăbușă critica. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2754. 2. (În mentalitatea de altădată) Dezvăluire, arătare (și judecare) a lipsurilor din acțiunile unor oameni sau a stărilor de lucruri dintr-o societate dată fără arătarea mijloacelor de îndreptare. Personajele operelor [lui L. Caragiale]... Întruchipează cea mai acerbă critică a regimului de exploatare, a caracterului odios și ridicol al parlamentarismului burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 278, 1/1. ◊ Expr. A fi sub orice critică = a fi la un nivel cu totul scăzut. A fi mai presus de orice critică = a fi la un nivel foarte ridicat. 3. Analiză care interpretează și apreciază operele artistice sau științifice. «Contribuții la critica economiei politice», de K. Marx. ♦ Articol, studiu, recenzie în care se face o asemenea analiză; totalitatea (sau majoritatea) unor astfel de articole. Critica a apreciat succesele noii noastre literaturi. ▭ Pretutindenea în Franța, Germania, Anglia s-au născut în veacul nostru niște școli literare pe care critica le cunoaște sub. felurite numiri. IONESCU-RION, C. 100. 4. (În expr.) Critică de text = comentarii și discuții asupra formei sau conținutului unui text.

CRITICĂ s.f. I. Arta de a interpreta și aprecia operele artistice sau științifice. ◊ Critică de text = comentarii asupra formei și conținutului unui text. II. Metodă de educare constînd în scoaterea la iveală a greșelilor și lipsurilor și în indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. [Cf. fr. critique, it. critica, rus. kritika, gr. kritike].

CRITICĂ ~ci f. 1) Analiză conținând interpretarea și aprecierea operelor artistice sau științifice. 2) Dezvăluirea neajunsurilor și a greșelilor unor persoane sau instituții cu scopul de a le înlătura. ◊ Sub orice ~ la un nivel foarte scăzut. Mai presus de orice ~ la un nivel foarte înalt. 3) Totalitate a studiilor care apreciază creația literară și artistică. [G.-D. criticii] /<lat. criticus, fr. critique

critică f. 1. arta de a cerceta și judeca operele altuia (cărți, scrieri de artă, etc.): critica studiază opera literară sau artistică, transportând’o în mediul unde s’a născut și reconstituind starea politică, socială și religioasă în care a fost produsă; 2. censură răutăcioasă sau severă.

CRITIC, -Ă, critici, -ce, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care apreciază, evaluează calitățile și defectele unor oameni, stări, fapte, opere etc. ◊ Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). ◊ Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ◊ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

CRITIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calitățile și defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită ediția respectivă. Ediție critică = ediție a unui text sau a unei lucrări însoțită de un aparat critic. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (în rău); care poate determina o schimbare decisivă (în rău). Temperatură critică = temperatura maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat. Stare critică = stare a unui fluid aflat la temperatura critică, în care lichidul și vaporii acelui fluid au aceeași densitate, astfel încât nu se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S. m. Specialist în problemele de artă, care analizează, interpretează și apreciază operele artistice. III. S. f. Analiză, apreciere a unor opere artistice, literare, a activității unor persoane sau a unor colective. ♦ Critică literară (și artistică) = ramură a științei literaturii care analizează, interpretează, apreciază și orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepții estetice. Critică de texte = comentarii și discuții asupra formei și conținutului unui text. ◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de orice critică = (a fi) la un nivel extrem de ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în care se face critică (III). – Din fr. critique, lat. criticus.

CRITIC, -Ă I. adj. 1. referitor la critică. ♦ aparat ~ = totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor la editarea unui text; ediție ~ă = ediție a unui text (clasic, vechi) însoțit de aparat critic. ◊ bazat pe critică, care folosește critica. 2. referitor la un moment de criză; care anunță, determină o criză, o schimbare; dificil, periculos. ♦ (fiz.) stare ~ă = (sau punct ~) = stare a unui fluid în care dispare diferența dintre starea lichidă și cea gazoasă. II. s. m. specialist în probleme de literatură și artă, care analizează, interpretează și apreciază operele create. III. s. f. 1. analiză, apreciere a valorii faptelor, acțiunilor și creațiilor oamenilor. ♦ ~ă literară = studiu aplicat la opera literară, pe care o analizează, o comentează, valorificând-o în special sub unghi artistic; ~ă de text = comentariu asupra unui manuscris în scopul stabilirii autorului, datei elaborării lui, formei originare etc. 2. apreciere (severă) a însușirilor, a comportamentului cuiva. (< fr. critique, lat. criticus, gr. kritikos, /III/ kritike)

*crític, -ă adj. (vgr. kritikós, d. kríno, judec). Relativ la critică: disertațiune critică. Căruia-ĭ place să critice, să analizeze: spirit critic. De criză, periculos: moment critic. S. m. Apreciator, judecător al operelor de artă saŭ de spirit: critic literar. Censor: critic nemilos. S. f., pl. ĭ. Arta, știința de a judeca în artă, în literatură: critică muzicală. Reprobare: șĭ-a atras critica tuturor.

critică s. f., g.-d. art. criticii; (observații) pl. critici

critică s. f., g.-d. art. criticii; (observații) pl. critici

critică s. f., g.-d. art. criticii; (observații critice) pl. critici

critică (subst.), pl. critici

critică, -ce.

CRITICĂ s. obiecție, observație, rezervă, (rar) observare. (Are unele ~ după lectura romanului.)

CRITICĂ s. obiecție, observație, rezervă, (rar) observare. (Are unele ~ după lectura romanului.)

Critică ≠ laudă

CRITICĂ LITERARĂ (< fr. critique littéraire ; cf. lat. criticus, gr. kriticos, în stare de a judeca) Manifestare literară, cu multiple implicații științifice, urmărind studierea și valorificarea operelor literare. Activitatea critică a apărut odată cu literatura, din antichitate, cînd între critica literară și arta poetică nu existau limite precise. Termenul s-a afirmat după perioada Renașterii și mai ales din secolul al XVIII-lea, pînă în vremurile noastre. În evoluția ei, în strînsă legătură cu concepțiile estetice și cu dezvoltarea și însușirea creației literare concrete, la a cărei apreciere și îndrumare a participat, critica literară și-a schimbat metodele și chiar sarcinile de-a lungul secolelor. Astfel, în vremea Renașterii se manifestă critica filologică, cunoscută și sub numele de critică de text, iar în secolul al XVII-lea se afirmă critica normativă, care impunea spre imitație modelele literaturii antice și aplică, pornind de la Aristotel, un întreg sistem de norme artistice. Din secolul al XVIII-Iea, critica se orientează pe o altă cale, folosește o altă metodă și anume aceea care face din sentiment singurul criteriu de apreciere a literaturii și artei în genere. În secolul al XIX-lea asistăm la procesul de maturizare a criticii, maturizare care constă în principiul că opera literară este un produs al scriitorului și, ca atare, criticul trebuie să cunoască personalitatea scriitorului, raporturile acestuia cu epoca. O asemenea maturizare este reprezentată de activitatea și opera lui Saint-Beuve, care considera critica literară ca o „știință a spiritelor”. Cu H. Taine, activitatea de critică literară se îndreaptă spre critica explicativă, care stabilește că atît personalitatea scriitorului, cît și opera creată sînt produse ale societății, deci sînt în mod necesar și adînc determinate de factori – cum sînt mediul și momentul – prin cunoașterea și studierea cărora se poate explică opera literară, în mod științific. Mai tîrziu, critica este orientată spre relativism, absolutizînd subiectivismul criticului care participă la actul critic, ajungîndu-se în acest fel la critica impresionistă. În critica modernă se manifestă mai multe direcții ale criticii literare: critica de orientare lingvistică, critica existențialistă, formalismul organic, reprezentat de estetica lui Croce, critica tematică, critica totală etc. Filozofia marxist-leninistă a dus la o nouă orientare a criticii literare, denumită în mod curent „critica marxistă”. Critica marxistă, studiind operele literare de pe pozițiile militante ale clasei muncitoare, apare astfel ca o critică totală, științifică. Metodele criticii științifice sînt: descrierea și interpretarea operei literare, stabilind o ierarhie a valorilor și manifestîndu-se pe două planuri: acela al orientării și promovării creației literare, precum și acela al pregătirii și îndrumării actului de receptare a operei de către cititor. Ea contribuie la formarea gustului literar. Activitatea critică se manifestă și se concretizează prin următoarele forme: recenzia, articolul, cronica, studiul, eseul, monografia literară, micromonografia literară ș.a. (v.). Reprezentanți de seama ai criticii literare românești sînt socotiți Titu Maioreseu și C. Dobrogeanu-Gherea – creatorii criticii ca gen de sine stătător – E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, M. Ralea, Șerban Cioculescu, Vl. Streinu ș.a. Critica literară individualizează opera respectivă, trecînd-o prin sensibilitatea și înțelegerea comentatorului. Cercetătorii atribuie criticii literare o întreită funcție: teoretică (observațiile, ca și analizele critice, devenite criterii de apreciere a fenomenului literar), practică (ea apărînd ca un îndrumător în arta scrisului) și socială (prin contribuția ei la formarea gustului și opiniei publice). În afară de critica literară, specializată și aplicată la studierea operelor individuale, mai există tot ca act critic și interpretările din cadrul istoriei literare, ceea ce înseamnă ca există o interferență între critica și istoria literaturii. „Critica și istoria literară sînt două momente din același proces. Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române. Prefață). „Critica nu este altceva, pe o latură, decît examenul luminat al literaturii.” (Adrian Marino, Introducere în critica literară).

NOUA CRITICĂ 1. Orientare în critica anglo-americană interbelică („New Criticism”) caracterizată printr-o mare atenție acordată analizei de text („close reading”), îndeosebi sub raport semantic. Reprezentanți: I.A. Richards, T.S. Eliot, W. Empston, Y. Winters ș.a. 2. Mișcare din literatura franceză de după al doilea război mondial („Nouvelle critique”), orientată spre valorizarea literaturii ca fapt de limbaj și și de comunicare, spre abordarea ei structurală, semiotică, fenomenologică, tematică, sociologică etc. Reprezentanți: M. Foucault, R. Barthes, J. Derrida, Tv. Todorov, J. Kristeva, Ph. Sollers, G. Genette, G. Poulet, J.-P. Richard ș.a. A fost contestată de susținătorii criticii universitare, lansoniene (R. Picard).

La critique est aisée et l’art est dificile (fr. „Critica e ușoară, arta este grea”) – replică din piesa Le glorieux (Gloriosul – act. II, sc. 5) de Philippe Destouches, reprezentată pentru prima oară în anul 1732. Servește de peste două sute de ani, tot ca replică scriitorilor, pictorilor sau altor creatori, care se supără cînd e criticată vreo lucrare de-a lor, precum și criticilor cu scopul de a-și cîntări bine aprecierile. LIT.