cărturar [At: COD. VOR. 48/6 / V: (înv) ~ulariu sm, ~ulare sf / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ngr ϰαρτουλάριος] 1 sm (Înv) Învățat evreu cunoscător și tălmăcitor al legii. 2 sm (Înv) Persoană care știe să citească și să scrie Si: (Mar) cărtureț (1). 3 sm Persoană care știe carte (multă) Si: (Mar) cărtureț (2). 4-7 sm (Îrg) Persoană care lucra în administrație ca arhivar, secretar, registrator, grămătic. 8 sm (Înv; nob) Cartofor. 9 sn (Trs) Dulap de cărți sau de documente construit în perete. 10 sn (Trs) Dulăpior în care se păstrează cărți de rugăciune sau calendare, construit între doi pereți longitudinali.

CĂRTURAR, cărturari, s. m. Învățat, erudit. Singur poporul nu poate greși, căci el e de cîndu-i lumea... fi e vai de cărturarul care se rupe de popor. CAMIL PETRESCU, 180. Eu, biet, nici cărturar nu sînt, nici scriitor. ISPIRESCU, U. 3. Apoi dă, jupîne, eu nu-s cărturar ca dumneta, care știi Alexandria pe de rost și care ai umblat pe unde ș-ă-nțărcat dracul copiii. ALECSANDRI, T. I 388. ♦ (Rar) Persoană căreia îi place să citească, să învețe, care știe carte multă. E bun cărturar; învață în liceu la Iași, într-a patra clasă, și învățătorul vra să-l facă doftor. SADOVEANU, B. 32.

CĂRTURAR, cărturari, s. m. Învățat, erudit. – Ngr. hartularios.

CĂRTURAR ~i m. Om învățat. /<ngr. hartulários

cărturar m. 1. od. (la Evrei) învățat care instruia legea și o tâlmăcia poporului: cărturarii și fariseii; 2. învățat, erudit; 3. cel ce dă în cărți. [Vechiu rom. cărtulariu= gr. bizantin HARTULÁRIOS, arhivar].

cărturár și (vechĭ) -lár m. (lat. chartularius, arhivar, d. chártula, hîrtioară, act; ngr. hartulários, vsl. harŭtularŭ. V. cartular). Om care știe să citească și să scrie. Cult, erudit. La vechiĭ Jidanĭ, jurisconsult, avocat: cărturariĭ și fariseiĭ. Cartofor. V. intelectual.

cărtulare sf vz cărturar

cărtulariu sm vz cărturar

poet-cărturar s. m. Poet erudit ◊ „Poet-cărturar, Vasile Nicolescu nu este însă un poet livresc, nu este nici un poet descriptiv, ci un liric cutremurat de spectacolul firii și înfiorat de misterul vieții.” R.l. 16 V 77 p. 2 (din poet + cărturar)

cărturar s. m., pl. cărturari

cărturar s. m., pl. cărturari

cărturar s. m., pl. cărturari

cărturar.

CĂRTURAR s. v. învățat.

CĂRTURAR s. erudit, învățat, savant, (înv.) diac, (grecism înv.) sofologiotatos. (Un ~ celebru.)

Cărturar ≠ necărturar

cărturar (cărturari), s. m. – Învățat, persoană cultă, erudit. De la carte, prin intermediul unei der. neclare. Tocmai datorită acestei dificultăți, se explică de obicei cu der. de la ngr. ϰαρτουλάριος „secretar, condeier” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; DAR). Totuși, semantismul este dificil și, pe de altă parte cărturăreasă se poate explica numai plecînd de la cărți „cărți de joc”. Trebuie plecat probabil de la imaginea unui pl. *cărturi (la fel cu cărnuri) care, chiar fără să se fi folosit, a permis der. cu ajutorul suf. -ar. Derivările pe baza pl. sînt frecvente, cf. gînd › gînduri, › îngîndurat, timp › timpuri › timpuriu etc. V. și înfășura, înhăinura. – Der. cărturăreasă, s. f. (femeie care ghicește în cărți); cărturăresc, adj. (cult); cărturărie, s. f. (înțelepciune).