căruț sn [At: LB / Pl: ~uri / E: car + -uț] 1-2 (Șhp) Car (mic) Si: cărucior (1-2). 3-4 Cărucior (3-4). 5 (Teh) Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. 6 (Pop) Roabă. 7 (Reg) Parte a joagărului nedefinită mai îndeaproape Si: car, căruță (12). 8 (Ast) Ursa mică.

CĂRUȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car. 2. Căruță. Unde mi se nomoli oțopina de cal, de nu mai putea nici picioarele să și le miște, necum să mai tîrască și căruțul. ISPIRESCU, L. 373. Tremură pe pietre căruțul hîrbuit. NEGRUZZI, S. II 206. 3. Căruță mică, trasă sau împinsă cu mîna, care servește la transportul poverilor mici. 4. Cărucior de copii. 5. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcțiuni.

CĂRUȚ, căruțuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car. 2. Căruță mică (trasă sau împinsă cu mîna) care servește la transportul poverilor ușoare. 3. Cărucior (1). 4. Parte mobilă a unor mașini, care se mișcă pe rotițe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcții. – Din car + suf. -uț.

CĂRUȚ ~uri n. (diminutiv de la car) 1) Cărucior împins cu mâna, folosit pentru poveri ușoare. 2) Cărucior de copii. 3) Partea mobilă a unor mașini care lunecă sau se mișcă pe rotițe. /car + suf. ~uț

cărúț n., pl. urĭ (d. căruță). Căruță mică de tras saŭ de împins cu mîna (ca cele de copiĭ). Conținutu unuĭ căruț.

căruț s. n., pl. căruțuri

căruț s. n., pl. căruțuri

căruț s. n., pl. căruțuri

CĂRUȚ s. v. cărucior.

CĂRUȚ s. cărucior, landou, trăsurică, (rar) cărucean. (~ pentru copiii mici.)