cărăuș sm [At: CANTEMIR, IST. 47 / P: ~ră-uș / Pl: ~i / E: căra + -uș] 1 (Înv) Căruțaș. 2 (Înv; spc; mpl) Bărbați care aduc mireasa mirelui cu carele, la o nuntă țărănească. 3 (Ast; pop; îf -uf) Stea mică din Carul-Mare, situată lângă a doua stea din proțap.

CĂRĂUȘ, cărăuși, s. m. 1. Muncitor care se ocupă cu transportul cu căruța al greutăților sau al persoanelor; căruțaș. Iată-l cărăuș la Verești, iată-l cărînd, toamna, cartofi și păpușoi la tîrg. CAMILAR, N. I 21. Acoperind geamătul osiilor, se înălțau glasurile cărăușilor. C. PETRESCU, S. 9. Un foc uriaș de vreascuri varsă valuri roșii de lumină peste cisla cărăușilor. SADOVEANU, O. I 283. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare; Necăjiții cărăuși Merg pe lîngă care. IOSIF, V. 74. 2. Numele unei stele mici din carul-mare, așezată lîngă a doua stea din proțap, abia vizibilă cu ochiul liber.

CĂRĂUȘ, cărăuși, s. m. 1. Căruțaș. 2. Numele unei stele mici din carul-mare, așezată lîngă a doua stea din proțap. – Din căra + suf. -ăuș.

CĂRĂUȘ ~i m. Persoană care transportă cu căruța pasageri sau greutăți; căruțaș. /a căra + suf. ~uș

cărăuș m. cel ce duce sau transportă într’un car.

cărăúș m. (d. car). Cărător, transportator (cu caru), harabagiŭ. V. chirigiŭ.

cărăuș s. m., pl. cărăuși

cărăuș s. m., pl. cărăuși

cărăuș s. m., pl. cărăuși

CĂRĂUȘ s. v. căruțaș.

CĂRĂUȘ s. căruțaș, chirigiu, (înv. și reg.) sechiraș. (Un ~ care transportă lemne.)

CĂRĂUȘUL s. art. v. alcor.

cărăușul s. art. v. ALCOR.