CHIRIGIU, chirigii, s. m. 1. (Înv.) Persoană care transporta cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri; cărăuș. 2. (Reg.) Chiriaș. – Din tc. kiracı.

chirigiu sm [At: NECULCE, ap. LET. II, 408/21 / V: (înv) ~ragiu, chirgiu / Pl: ~ii / E: tc kirağy] (Trc) 1 Persoană care transporta oameni, marfa cu căruța, contra cost Si: cărăuș. 2 (Înv; îc) ~ragi-bașă Vătaful chirigiilor. 3 (Mol) Chiriaș (1). corectat(ă)

CHIRIGIU, chirigii, s. m. 1. (Înv.) Cel care transporta cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri; cărăuș. 2. (Reg.) Chiriaș. – Din tc. kiracı.

CHIRIGIU, chirigii, s. m. (Învechit) 1. Cel care transportă cu căruța, în schimbul unei plăți, oameni sau mărfuri; cărăuș. Erau... darurile pe care fiece chirigiu și însoțitor de chervane le aducea în lădița lui proprie celor de acasă. V. ROM. noiembrie 1953, 9. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lîngă focuri... de aceea se vede atîta lumină de departe. CARAGIALE, O. I 331. În mijlocul fiecăruia pîlc se ridica cîte un foc mare... ocolit de feciori, de vizitii, de rîndași și de chirigii. GHICA, S.324. Tu de te-i preface, Și eu că m-oi face Ca un chirigiu, Cu tine să fiu, În braț să te țiu. TEODORESCU, P. P. 458. 2. (Mold.) Chiriaș. Cu cît însă se înnoiește cu posesorul, cu atîta e nemulțămit de chirigiu, căci acest impiegat public îi plătește foarte rău chiria. NEGRUZZI, S. I 301.

CHIRIGIU ~i m. înv. Persoană care se îndeletnicea cu cărăușia; cărăuș; căruțaș. /<turc. kiraci

CHIRIGIU s, m. (Mold.) Cărăuș, căruțaș. Dînd întîiu șasezeci de bani chirigiilor. NECULCE. $Etimologie: tc. kiracı. Cf. c o c i ș.

chirigiu m. 1. cel ce dă trăsuri cu chirie; 2. care transportă cu carul: chiria deșteaptă pe chirigiu și drumul pe călător PANN. [Turc. KYRADJY].

chirigíŭ m. (d. chirie). Cărăuș, transportator cu caru. Chiriaș. – Maĭ rar și chiragiŭ (turc. kirağy, bg. kirağiĭa, sîrb. kirajğija, locatar, și kiriğija, cărăuș). – Și chiligiŭ și chilagiu. Fem. -giță.

chiragiu sm vz chirigiu

chirgiu sn vz chirigiu

tiricliu sn vz chirigiu

chiligíŭ, V. chirigiŭ.

chiragíŭ, V. chirigiŭ.

chirigiu (înv., reg.) s. m., art. chirigiul; pl. chirigii, art. chirigiii (desp. -gi-ii)

chirigiu (înv., reg.) s. m., art. chirigiul; pl. chirigii, art. chirigiii (-gi-ii)

chirigiu s. m., art. chirigiul; pl. chirigii, art. chirigiii

chirigiu

CHIRIGIU s. cărăuș, căruțaș, (înv. și reg.) sechiraș. (Un ~ care cară lemne.)

CHIRIGIU s. v. chiriaș, locatar.

chirigiu s. v. CHIRIAȘ. LOCATAR.

CHIRIGIU s. cărăuș, căruțaș, (înv. și reg.) sechiraș. (Un ~ care cară lemne.)