delict sn [At: INSTRUCȚII, 17/39 / V: (înv) ~it / Pl: ~e / E: fr délit, lat delictum] 1 Fapt nepermis de legea penală. 2 Infracțiune de mai mică gravitate, care se sancționează cu amendă penală sau cu închisoare corecțională.

DELICT, delicte, s. n. Fapt nepermis de lege; infracțiune (sancționată cu o pedeapsă corecțională). V. infracțiune, culpă. ◊ Flagrant delict v. flagrant. Corp delict v. corp.

DELICT s.n. (Jur.) 1. Termen general pentru o violare a legilor penale, care se pedepsește cu închisoare, muncă silnică, amendă etc. V. contravenție, infracțiune, crimă. 2. (P. ext.) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. [< lat. delictum, cf. fr. délit].

DELICT s. n. încălcare ușoară a legii penale, sancționată cu închisoare corecțională sau amendă. (< lat. delictum, fr. délict)

DELICT ~e n. 1) Încălcare a legii, pedepsită cu amendă penală sau cu închisoare corecțională; infracțiune de gravitate medie. ◊ Corp ~ dovadă materială de violare a legii. 2) Act nepermis de lege și sancționat printr-o pedeapsă corecțională. ◊ In flagrant ~ în momentul comiterii unui act nepermis. /<fr. délit, lat. delictum

delict m. 1. călcare de lege; corpul delictului, ceea ce servă materialicește a-l dovedi; 2. fapt pedepsit de tribunalul corecțional; flagrant delict, constatat asupra faptului.

*delíct n., pl. e (lat. de-lictum. V. delincŭent). Călcare de lege maĭ mică de cît crima, dar tot gravă. Corpu delictuluĭ, obĭectu cu care s’a comis delictu (de ex., o armă, o scrisoare, niște otravă). A prinde în flagrant delict, a prinde asupra faptuluĭ, chear cînd se comitea delictu (a zăpsi).

CORPUS DELICTI (lat.) = Corpul delictului. S’a adus înaintea iuraților bîta, corpus delicti.

delict s. n., pl. delicte

delict s. n., pl. delicte

delict s. n., pl. delicte

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

DELICT s. (JUR.) vină, (înv.) vegheată. (Pentru ce ~ a fost judecat?)

delict (delicte), s. n. – Infracțiune. Lat. delictum (sec. XIX). – Der. delictuos, adj., din fr. délicteux.