DEȘELA¹, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext, a unui om cu poveri ori eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Pref. de- + șale.

deșela² v [At: PSALT. HUR. ap. DLR ms / V: (reg) ~șăla² / Pzi: deșel și ~lez / E: ctm deșeua + șale] A deșeua. corectat(ă)

deșela¹ vt [At: PSALT. HUR. 47^v/25 / V: (îrg) dăș~, (reg) deșăla¹, dșăla, dișala, diș~ / S și: (înv) desș~ / Pzi: deșel / E: de(s)- + șale] (Pop) 1 vt (C.i. spinarea unui animal sau, pex, a unui om) A frânge de poveri ori de eforturi prea mari ori de lovituri puternice Si: a îndoi. 2-3 vtr (Pex) A (se) istovi din cauza eforturilor depuse. 4 vt (C.i. animale și oameni) A bate crunt.

DEȘELA¹, deșel, vb. I. Tranz. A îndoi, a vătăma, a frânge spinarea unui animal sau, p. ext., a unui om cu poveri ori cu eforturi prea mari sau cu lovituri puternice; a speti. ◊ Refl. S-a deșelat de atâta cărătură. – Des¹- + șale.

DEȘELA², deșel, vb. I. Tranz. (Cu privire la cai, mai rar la alte animale, p. ext. la om) A îndoi spinarea, a vătăma, a frînge, a rupe (prin poveri prea mari sau prin lovituri puternice). Apucă un par și deșală vaca. SBIERA, P. 292. (În forma regională deșăla) Băiete, nebunit-ai ori nu mai ai mult? Cum te sui tu călare pe purcel să mi-l deșăli? REBREANU, R. II 30. Au aruncat-o îndata-mare jos [pielea de bivol] că-l deșăla nu alta, atît de grea era. SBIERA, P. 178. ◊ Refl. În spinare?... Poloboace de cîte 60 vedre unul? Să ne deșelăm? ALECSANDRI, T. I 441. – Variantă: (regional) deșăla vb.I.

A DEȘELA deșel tranz. (persoane sau animale de tracțiune) A face să se deșele; a speti. /des- + șale

A SE DEȘELA mă deșel intranz. (despre persoane sau animale de tracțiune) A-și vătăma șalele din cauza unor eforturi excesive; a se speti. /des- + șale

deșelà v. 1. a scoate șeaua; 2. a frânge șalele, mijlocul: l’a bătut de l’a deșelat.

deșăla¹ v vz deșela¹

dișăla v vz deșăla

dișela v vz deșela

DEȘĂLA vb. I v. deșela².

deșél, a -á v. tr. (d. șa, șea, pl. șele. – Deșel, deșelĭ, deșală [din deșeală]; să deșele. V. înșel). Iaŭ șaŭa de pe cal: a deșela calu. Vătam șalele, deformez mijlocu caluluĭ: l-a bătut pînă l-a deșelat. V. refl. Îmĭ deformez mijlocu, mă spetesc: m’am deșelat cărînd apă. Vechĭ. Încovoĭ. V. dăhulez.

!deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală/deșeală; conj. prez. 1 sg. să deșel, 3 să deșele; imper. 2 sg. afirm. deșală/deșeală

deșela (a ~) (a frânge spinarea) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 deșală; conj. prez. 3 să deșele; ger. deșelând; part. deșelat

deșela (a frânge spinarea, a speti, a scoate șaua) vb., ind. prez. 1 sg. deșel, 3 sg. și pl. deșală; conj. prez. 3 sg. și pl. deșele; ger. deșelând; part. deșelat

deșela (ind. prez. 1 sg. deșel, 3 sg. și pl. deșală)

DEȘELA vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)

DEȘELA vb. a istovi, a speti, (Munt. și Transilv.) a dăula, (fig.) a deznoda. (A ~ un cal.)

deșăla, deșăl, vb. tranz., refl. – (pop.) A-și îndoi spinarea, a se încovoia. – Var. a lui deșela (< des + șale) (DEX, MDA).