deșertăciune sf [At: (a. 1633) GCR I, 80/22 / V: (înv) deșartaciune, deșar~, deșăr~, ~tațiune, dișăr~ / Pl: ~ni / E: deșerta¹ + -ciune] 1 Lipsă de conținut, de profunzime, de valoare, de importanță a ceva Si: zădărnicie, (îvr) deșertate, deșertătură, deșerție (1). 2 (Ccr) Ceea ce este lipsit de conținut, de profunzime, de valoare, de importanță Si: amăgire, iluzie, (înv) deșertare (8). 3 Lipsă de siguranță, de durabilitate, de statornicie a ceva. 4 (Ccr; mpl) Ceea ce este nestatornic, efemer Si: (înv) deșertare (9). 5 Lipsă de sens a ceva. 6 (Ccr; șlp) Obiecte de podoabă inutile. 7 Preocupare pentru lucruri, acțiuni inutile, lipsite de seriozitate. 8 (Pex) Înclinare spre o viață ușoară, imorală. 9 Dorință puternică de a face impresie Si: înfumurare, orgoliu, trufie, vanitate. 10 Mulțumire de sine exagerată. 11 (Rar; lpl) Fapte care denotă o ambiție, o dorință nejustificată de putere.

DEȘERTĂCIUNE, deșertăciuni, s. f. 1. Lipsă de valoare, de importanță; zădărnicie, nimicnicie; p. ext. lucru lipsit de preț, de valoare, de rost. Începu iar să-și zică din fluier povestea de jale din război, cînd mureau oamenii de ger și de glonț și de schije, cu inima sfîșiată de deșertăciunea chinului lor. DUMITRIU, N. 238. Un om căruia i se urîse cu deșertăciunile cetăților și se făcuse sihastru. ISPIRESCU, L. 189. 2. Preocupare de lucruri deșarte, nefolositoare; ușurință, vanitate. (Atestat cu pronunțarea regională deșărtăciune) M-am dezbrăcat de haina deșărtăciunii. EMINESCU, N. 107. Mare-ți este deșărtăciunea, dacă te crezi învingător! ALECSANDRI, T. II 18.

DEȘERTĂCIUNE ~i f. 1) Lipsă de valoare sau de importanță; nimicnicie. 2) Lucru fără rost; nimicnicie; zădărnicie. 3) Ambiție deșartă. [Art. deșertăciunea; G.-D. deșertăciunei; Sil. -ciu-ne] /deșert + suf. ~ăciune

deșertăciune f. 1. caracterul lucrului deșert, fragilitate: totul e deșertăciune; 2. mândrie pentru cele deșerte.

deșertăcĭúne f. (d. deșert 1). Caracteru lucruluĭ deșert, fragilitate: toate-s deșertăcĭune. Vanitate, mîndrie de lucrurĭ deșerte: deșertăcĭunea gloriiĭ.

deșartaciune sf vz deșertăciune

deșartăciune sf vz deșertăciune

deșărtăciune sf vz deșertăciune

deșertațiune sf vz deșertăciune

dișărtăciune sf vz deșertăciune

deșertăciune s. f., g.-d. art. deșertăciunii; pl. deșertăciuni

deșertăciune s. f., g.-d. art. deșertăciunii; pl. deșertăciuni

deșertăciune s. f. (sil. -ciu-), g.-d. art. deșertăciunii; pl. deșertăciuni

deșertăciune, -ni.

DEȘERTĂCIUNE s. 1. v. inutilitate. 2. inutilitate, nimic, nimicnicie, zădărnicie, (înv.) mișelie, nimicie. (Psalmistul afirmă că totul e ~.)

DEȘERTĂCIUNE s. 1. inutilitate, zădărnicie, (rar) zadar. (~ unei acțiuni.) 2. inutilitate, nimic, nimicnicie, zădărnicie, (înv.) mișelie, nimicie. (Psalmistul afirmă că totul e ~.)

VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS (lat.) deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune – „Eclesiastul”, 1, 2.

Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune. Cuvintele acestea sînt uneori citate în grecește (xxx) și mai adesea în versiunea lor latină (Vanitas vanitatum et omnia vanitas). Ele vin însă din ebraică (Haveil havulim, hacoil haveil) și cu ele se începe cartea din Biblie cunoscută sub numele de Eclesiastul. Cartea a fost atribuită regelui Solomon, dar, după cum s-a dovedit, ea nu-i aparține, deoarece conține o seamă de aluzii la fapte petrecute cu multe secole după domnia acestui rege. Autorul a rămas anonim. Originea expresiei ar fi în psalmii lui David: „Omul e asemenea deșertăciunii, zilele lui sînt ca o umbră care trece” (psalmul 144, versetul 4). Desigur, la apariția lor, cuvintele Eclesiastului aveau o explicație și un scop. Biserica se străduia să arate oamenilor că viața pe pămînt e deșartă, promițindu-le în schimb o viață viitoare mai îmbelșugată. Cu timpul însă, aceste cuvinte au găsit alte sfere de aplicare. În sensul strict și învechit, s-au păstrat ca reflecțiile unui sceptic pe pragul sinuciderii, care nu descoperă nimic interesant în viață. În sens mai larg și mai modern, ele servesc spre a caracteriza lucrări, acțiuni sau inițiative care pînă la urmă se dovedesc zadarnice. Dar, în modul cel mai frecvent, biblicile cuvinte au ajuns să fie spuse în glumă. Astfel Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif le parodiază comic în poezia O lacrimă la un dosar: „Vecinul meu adus de naufragiu Un biet șoșon cu pneurile sparte, Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu, Psalmistule ! Da, toate sînt deșarte…” BIB.

Vanitas vanitatum et omnia vanitas (lat. „Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune”) – așa începe cartea Eclesiastului, care, în întreg cuprinsul ei, nu-i decît o parafrazare a acestei păreri. Vezi explicația la litera D: Deșertăciunea… Consemnăm aici și versiunea latină, fiindcă poate fi deseori întîlnită în literatură și publicistică. „Lumea cotidiană e confruntată cu eternitatea în spiritul neiertătorului «Vanitas vanitatum»…” (Gazeta literară, nr. 584). O celebră poezie a lui Goethe, cu privire la deșertăciunea iluziilor omenești, poartă titlul: „Vanitas! vanitatum vanitas!” BIB.