DISCURS, discursuri, s. n. Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. ♦ (Înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.

discurs sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 247 / V: (înv) ~cors / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr discours, lat discursus] 1 Specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc. Si: cuvântare. 2 Tratare în scris a unui subiect de natură științifică, literară etc. 3 (Lin) Realizare concretă, scrisă sau orală, a limbii considerată ca sistem abstract. 4 (Lin) Enunț superior ca întindere a frazei. 5 Ansamblul manifestărilor verbale, orale sau scrise, considerate semnificative pentru o ideologie, pentru o mentalitate, pentru un domeniu. 6 Conversație. 7 (Fam) Predică.

DISCURS, discursuri, s. n. Expunere făcută în fața unei adunări; cuvântare. ♦ (Franțuzism înv.) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. – Din fr. discours, lat. discursus.

DISCURS, discursuri, s. n. Expunere în fața unei adunări a unui subiect (mai adesea de natură politică); cuvîntare. V. conferință. Un ofițer... se plimba nervos, grăind singur, pregătind un discurs. CAMILAR, N. I 372. Și, pe loc, un discurs... fu gata. M. I. CARAGIALE, C. 116. Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe, Și pare c-o să fie și lume să le-asculte. MACEDONSKI, O. I 42. ♦ (Franțuzism învechit) Tratare în scris a unui subiect de natură științifică sau literară. V. compoziție, studiu. Le citește un lung discurs istoric moral. CARAGIALE, O. III 256. A scris un discurs despre urmele «Elenismului în Romînia». ODOBESCU, S. II 412.

DISCURS s.n. Expunere publică asupra unui subiect (de natură politică); cuvîntare. [Cf. lat. discursus, fr. discours].

DISCURS s. n. 1. expunere oratorică în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc.; cuvântare. 2. expresie verbală a gândirii; cuvântare. 3. disertație, tratare a unui subiect de natură științifică sau literară; expozeu, tratat. (< fr. discours, lat. discursus)

DISCURS ~uri n. Expunere oratorică (mai ales politică), făcută în fața unui public; cuvântare. /<fr. discours, lat. discursus

discurs n. cuvântare, compozițiune oratorică ale cării părți sunt dispuse cu metodă: discurs de advocat.

* discúrs n., pl. urĭ (lat. discursus. V. concurs). Cuvîntare rînduită metodic: discurs inaugural. V. conferență.

discors sn vz discurs

discurs s. n., pl. discursuri

discurs s. n., pl. discursuri

discurs s. n., pl. discursuri

DISCURS s. 1. alocuțiune, cuvânt, cuvântare, (englezism) speech, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ul său a arătat că...) 2. discurs funebru = orație funebră, (înv.) propovedanie.

DISCURS s. 1. alocuțiune, cuvînt, cuvîntare, (pop.) vorbă, vorbire, (înv.) voroavă, (fam. și ir.) logos. (În ~ său a arătat că...) 2. discurs funebru = orație funebră, (înv.) propovedanie.

DISCURS s. n. (cf. fr. discours): text care formează o unitate destul de completă, caracterizat printr-o puternică coeziune; se limitează la enunțurile succesive ale unui singur vorbitor, care reprezintă un mesaj.

DISCURS (< fr. discours; lat. discursus, de la discurere, a alerga încoace și încolo) 1 Expunere orală sau în scris a unei teme în fața unui auditoriu, cu scopul de a-l convinge, a-l emoționa, a obține adeziunea acestuia în sprijinul tezei dezvoltate de orator. Discursul implică un auditor neunitar, ceea ce impune oratorului o adaptare simultană la diferitele categorii de indivizi cărora el se adresează, pentru ca discursul să fie intr-adevăr persuasiv, convingător. După specificul lor și împrejurările în care sînt rostite, după scopul urmărit, discursurile care, după vechile retorici și poetice, erau înglobate într-un gen literar aparte – genul retoric – se încadrează în elocința politică, care cuprinde toate discursurile cu caracter politic, ca discursurile rostite în parlamente, adunări politice, mesajele (v.) șefilor de state, răspunsurile la mesaje, interpelările, cuvîntările în cadrul forurilor naționale (ex. Marea Adunare Națională) sau internaționale etc; elocința academică [discursul de recepție, răspuns la discursul de recepție (v.), discursul de deschidere sau închidere a unui congres, colocviu etc.]; elocința juridică sau elocința baroului (rechizitoriul, pledoaria, concluziile, raportul, consultația (v.); elocința militară [proclamațiile (v.) conducătorilor, ordinele de zi]. Retorica aristotelică și vechile retorici grupau discursurile în trei genuri: genul demonstrativ, genul deliberativ și genul juridic, clasificare perimată însă astăzi. Supus unor canoane referitoare la părțile-i componente – exordiu, propoziție, narațiune, argumentare sau confirmare, respingere, perorație (v.) canoane ce astăzi nu mai au rigiditatea și caracterul de lege din trecut, discursul totuși impune anumite cerințe de fond și de formă. Cercetările mai noi în acest domeniu includ și alte forme de discurs ca: discursul literar, care implică o reprezentare imaginară a evenimentelor; discursul teatral, în care autorul este absent, fiecare scenă este încredințată unui personaj, iar intervenția autorului apare în decupajul piesei; discursul cinematografic, în care este folosit montajul, acesta impunînd privirii spectacolului o ordine, o durată, un ritm. Toate contribuie la efectul fundamental al funcției retorice: concentrarea atenției asupra mesajului. 2 Termen sinonim cu cuvîntare sau cuvînt. 3 Denumirea unor lucrări scrise în care se tratează o temă științifică, literară (ca Discours sur la méthode de Descartes, Discours sur lhistoire universelle de Bossuet).

DISCURS ACADEMIC (< fr. discours académique) Specie a elocinței academice, discurs cu conținut literar, științific, filozofic, rostit în cadrul Academiei sau al unei societăți literare. Forme ale discursului academic: Discursul de recepție (v.) sau Elogiul academic, Răspuns la discursul de recepție (v.).

DISCURS DE RECEPȚIE (< fr. discours de réception) Specie a elocvenței academice, discurs rostit de noul ales al unui for academic sau științific, în care ține să-și exprime mulțumirea sa de a face parte din forul respectiv, dezvoltînd apoi un subiect de specialitate sau mai adesea, făcînd elogiul predecesorului; de unde și denumirea de elogiu academic. Subiectul discursului de recepție poate fi însă luat și din domenii diferite (ex. discursul lui M. Sadoveanu despre poezia populară; discursul lui L. Blaga, în care face elogiul satului românesc). Ex. În discursul său de recepție la Academie în 1923, M. Sadoveanu, vorbind despre poezia populară, spunea: „Poporul este părintele meu literar. În popor se află panteonul meu literar, simplu și rustic, fără podoabe, ca natura, însă măreț ca și dînsa...”

DISCURS FUNEBRU (< fr. discours funèbre) Discurs solemn în care este evocată figura unei persoane a cărei moarte este regretată, cunoscut și în antichitatea greacă, după cum reiese dintr-o mențiune a lui Tucidide cu privire la legea funeraliilor publice ale ostașilor căzuți în luptă, lege care prevedea încheierea acestora cu un discurs solemn, rostit de un orator de seamă al vremii. Creator al acestui gen de discurs, ridicat îa cele mai înalte culmi artistice, este socotit Bossuet (Recueil doraisons funèbres). La început, discursurile funebre, socotite ca o formă a elocvenței de amvon, erau rostite de clerici cu ocazia unei înmormântări și în care se dezvolta un pasaj din textele religioase, pasaj ce putea fi aplicat la vreun aspect sau anumite fapte din viața celui dispărut. Cu timpul, acest obicei căzind oarecum în desuetudine, discursul funebru n-a mai fost socotit ca formă a elocvenței de amvon. De cele mai multe ori, el este o biografie incompletă, lipsită de caracter științific, oratorul exagerînd adesea meritele celui decedat,spre a mări sentimentul de regret al celor de față. Într-un discurs funebru se mai tinde ca, prin elogiul celui decedat, să se instruiască cei în viață și se ridică uneori chiar pînă la grave meditații asupra morții și vieții. Ex. Discurs la înmormîntarea lui C. Erbiceanu de N. Iorga. „Și e în această jertfă a noastră, unul după altul, ca și cum n-am fi fost, o înaltă învățătură. Căci cu adevărat noi nici nu am fost. Ci numai faptele noastre au fost și ele rămîn de acum înainte necontenit amestecate, mai ales, tot mai slab, dar pentru vecie, în viața celor ce vin după noi.” (N. IORGA, Oameni cari au fost)

DISCURS JURIDIC (< fr. discours juridique < lat. juridicus) Discurs rostit de un orator în fața unei instanțe judecătorești, cu scopul de a convinge că un fapt oarecare săvârșit de inculpat cade sau nu cade în vreuna din prescripțiile legii. Aceste discursuri se mai numesc și pledoarii, iar formele lor cele mai frecvente sînt: rechizitoriul, acuzare rostită de obicei de reprezentantul ordinei publice (procuror) si discurs de apărare, rostit de avocat pentru disculparea inculpatului. Un exemplu de discurs judiciar este cel rostit de B.Șt. Delavrancea în procesul de calomnie intentat de I.L. Caragiale publicistului Ionescu-Caion, care-l acuzase de plagierea dramei Năpasta, după Puterea întunericului de L. Tolstoi sau după un fictiv autor maghiar, Kemeny. Ex. „Onorată Curte, cazul pe care-l judecați dovedește, din nenorocire, că o natură rea nu se îndreaptă prin învățătură, că învățămîntul umanitar și universitar uneori înmulțește naturele perverse cu îndeletniciri dezonorante. Prin calomnie se poate vătăma un om în onoarea lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existență, dar se poate, cînd ura nu mai are margini, să izbească în onoarea, în mijloacele de existență și în rațiunea de a fi a cuiva. Pe un Caragiale, care și-a închinat viața întreagă dramaturgiei naționale, a-l acuza că a furat capetele lui de operă, va să zică a-i păta onoarea lui, a-i împuțina mijloacele lui de existență, a-i spulbera chiar și rațiunea de a fi fost pînă astăzi și de astăzi înainte. Ce mai rămîne din onoare, cînd îi răpești renumele? Ce vor mai produce operele teatrale, cînd le tăgăduiești atracțiunea originalității lor? Și ce semnificare ar mai avea o asemenea existență pentru el însuși și pentru ceilalți. Să convingi opinia publică că credința ei în dramaturgul ei a fost o tristă iluzie și o lungă înșelăciune?!”

DISCURS OCAZIONAL (< fr. discours occasionnel ; lat. discursus și occasio, cădere) Specia a discursului rostit în împrejurări diferite și cu subiecte din domenii variate. Ex. Discursul rostit de M. Sadoveanu cu prilejul centenarului nașterii lui M. Eminescu (1950). „În mai puțin de două decenii M. Eminescu a rupt drumuri nouă în poezia românească. S-a adîncit – scafandru unic și uimitor – în mitul și lirica populară. A restituit poporului – maestru și șlefuitor – diamantele sufletului generațiilor acestui neam. Poporul, pentru Eminescu, nu era cel convențional al patriotarzilor; oamenii lui vechi care-i hrăneau arta erau băștinașii din veac, de la Boeribista și Deceneu... Strămoșii lui erau pămîntenii de la Rovine... Ritmurile nouă, rimele rare, bogăția expresiilor poetice au apărut la noi în deceniul al nouălea al veacului trecut, odată cu el... De la epitetul convențional, M. Eminescu se înalță brusc, ca într-o fîlfîire de păuni și ca într-un ”colb de pietre scumpe„ la vorbele care, despărțite și izolate de la începutul limbii, dintr-odată se cunosc și se logodesc într-o bucurie tainică...”

DISCURS POLITIC (< fr. discours politique) Discurs rostit într-o adunare publică și care are ca obiect probleme de stat. Cultivat la greci și la romani, discursul politic a îmbogățit literatura greacă și cea latină cu capodopere, ca Filipicele lui Demostene, Catilinarele, Pro Arhia poeta, Pro Milone de Cicero etc. Ilustrat în cultura noastră de M. Kogălniceanu, T. Maioreseu, B.Șt. Delavrancea, N. Iorga, Nicolae Titulescu ș.a. Cînd discursul este rostit de un membru al parlamentului, în numele întregului parlament, cu ocazia unui eveniment însemnat pentru țară, el se numește discurs solemn. Ex. „Măria Ta! După o sută cincizeci și patru de ani de umilire, și degradare națională, Moldova a intrat în vechiul său drept, consimțit prin capitulațiile sale, dreptul de a-și alege pe capul său, pe domnul. Prin înălțarea ta pe tronul lui Ștefan cel Mare s-a reînălțat însăși naționalitatea română. Alegîndu-te de capul său, neamul nostru a voit să împlinească o veche datorie către familia ta, a voit să răsplătească sîngele strămoșilor tăi, vărsat pentru libertățile publice. Alegîndu-te pe tine domn în țara noastră, noi am voit să arătăm lumii aceea că toată țara dorește: la lege nouă, om nou. O, doamne! mare și frumoasă ți-este misiunea! Constituția din 7(19) august ne însemnează o epocă nouă, și Măria Ta ești chemat s-o deschizi. Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.” (M. KOGĂLNICEANU, Discurs la alegerea lui Alexandru Ion Cuza ca domn al Moldovei) Exemple de discursuri politice sînt cuvîntările tovarășului Nicolae Ceaușescu rostite în diferite prilejuri, prin care sînt exprimate, într-o formă aleasă, cele mai nobile sentimente ale poporului, aspirațiile sale de dreptate și pace, hotărîrea sa de a traduce în faptă mărețul Program al Partidului Comunist – program de construire a societății socialiste multilateral dezvoltate și al înaintării patriei noastre spre comunism.

RĂSPUNS LA DISCURSUL DE RECEPȚIE Discurs rostit de președintele Academiei sau al unei societăți savante, în care sînt arătate meritele și activitatea noului ales. Ex. Răspunsul lui G. Bogdan-Duică la discursul de recepție la Academie a scriitorului M. Sadoveanu (1923): „Domnule Sadoveanu, Primindu-te astăzi în mod sărbătoresc în Academia Română, noi, colegii d-tale, îți dăm un loc și o recunoaștere pe care poporul român ți-a dat-o pe deplin, călduroasă și neșovăitoare încă de mult timp. Ușa ți-a deschis-o acea recunoaștere neștirbită din partea națiunii; noi am bătut doar din palme la intrarea, totuși, foarte sfioasă între noi, a d-tale... Domnilor colegi, Biografia noului nostru coleg, pe cît o știu eu, este foarte scurtă. S-a născut în 1880, în 5 noiembrie, în județul Suceava, la Siret, în tîrgușorul Pașcani, pe care d-sa l-a zugrăvit de multe ori, ai cărui oameni au luat loc mare în opera nuvelistului. Colegul nostru a împlinit așadar 40 de ani, se află în toiul vieții bărbătești; și toți sîntem încredințați că energia sa fizică, sprijinul celei sufletești, îi va îngădui să sporească încă averea sa literară, care este drept o comoară a națiunii.”