DRIC, dricuri, s. n. 1. Scheletul de sus al unui car (fără roți și loitre). ♦ Cantitate de obiecte, de materiale etc. care se poate încărca pe un asemenea schelet. 2. Vehicul special, tras de cai, care poartă mortul la groapă; car mortuar. ◊ Expr. (Fam.) A fi pe dric = a fi pe sfârșite; a fi într-o situație grea; a fi gata să eșueze. 3. Fig. (Pop.) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. – Din magh. dërék.

dric sn [At: M. COSTIN, ap. GÂDEI 301/4 / V: drâg, ~ig / Pl: ~uri / E: mg dërék] 1 Platformă a căruței sau a carului cu sau fără pereții laterali. 2 (Îs) ~ul de dinainte Parte (mai înaltă) unde stă vizitiul. 3 (Îs) ~ul de dinapoi Parte unde se pun obiectele de transportat. 4 Șasiu pe care stă trăsura. 5 Cantitate care se poate transporta în dricul (1) carului. 6 (Reg) Parte a plugului de care e fixată roata. 7 (Reg) Lemn îndoit la osia carului. 8 Vehicul special (tras de cai) pentru transportul persoanelor decedate Si: car funebru (mortuar), (reg) droagă (1). 9 (Fam; fig; îe) A fi pe ~ A fi grav bolnav. 10 (Fam; fig; îae) A fi pe moarte. 11 (Fam; fig; îae) A fi într-o situație grea. 12 (Fam; fig; îae) A fi gata să eșueze. 13 (Fam; d. oameni; îe) A fi ca un cal de ~ A fi orgolios și fără valoare. 14 (Înv) Talie. 15 (Înv) Punct central. 16 (Pop) Cea mai bună parte a unui teren cultivabil. 17 (Pop; fig) Punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp Si: miez, toi. 18-20 (Pop; fig) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp Si: miez, toi. 21 (Ban) Sfert (de dinapoi) dintr-un animal. 22 (Trs) Capital (în bani).

DRIC, dricuri, s. n. 1. Scheletul de sus al unui car (fără roți și loitre). ♦ Cantitate de obiecte, materiale etc. care se poate încărca pe un asemenea schelet. 2. Vehicul special, tras de cai, care poartă mortul la groapă; car mortuar. ◊ Expr. (Fam.) A fi pe dric = a fi pe sfârșite; a fi într-o situație grea; a fi gata să eșueze. 3. Fig. (Pop.) Punct culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; punct culminant al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. – Din magh. dërék.

DRIC, dricuri, s. n. I. 1. Scheletul unui car, exclusiv roțile și loitrele. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit scobită rotund și așezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. ODOBESCU, S. I 161. ♦ Cantitatea care se poate încărca pe un dric de car. Coniță, v-aș ruga pentru vrun dric de paie. STĂNOIU, C. I. 62. 2. Car mortuar. Mergeam încet după dricul încărcat de coroane, ce se legăna, și mă gîndeam la cel ce-mi fusese prieten. ANGHEL, PR. 143. Acu, nu de mult, lot pe aceeași cale și tot către acel locaș, mergea în tăcere și nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe și fără surle, dricul modest în care erau rămășițele pămîntești ale poetului Alexandrescu. GHICA, S. A. 121. ◊ Expr. A fi pe dric = a fi pe sfîrșite; (despre o acțiune) a fi gata să eșueze. II. Fig. Punct culminant al unui anotimp sau al unei acțiuni care se desfășoară în timp; miez, toi. Vîlvătăile și jarul carpănului și fagului au o putere tot așa de mare ca a soarelui în dricul verii. SADOVEANU, F. J. 367. Maistorul are nevoie de calfă, tocmai acum toamna, cînd e dricul tîrgurilor. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 41. Suflet de om nu se afla prin apropiere, care să-i sară întru ajutoriu la dricul nevoii. MARIAN, O. II 166. Mă bucur și eu că-i tocmai în dricul iarmarocului. CREANGĂ, P. 113.

DRIC ~uri n. 1) Corp al unui car sau al unei căruțe, fără loitre și roți. 2) Trăsură folosită la transportul mortului la cimitir; car mortuar; car funebru. ◊ A fi pe ~ a) a fi pe patul de moarte; b) a fi pe punctul de a eșua. 3) flg. Punct culminant al unui fenomen în desfașurare; toi. În ~ul iernii. /<ung. dërék

DRIC s. n. (Mold.) Punct central; mijloc. Au sfîrșitu mănăstirea cea mare în dricul orașului Ieșilor. M. COSTIN. Dacă să împle Italia, în dricul împărăției de lăcuitori, ... scotea, cu sorți căsași de pen orașă și de pen sate și-i muta la alte țări. NCL I, 46; cf. NCL I, 39. ◊ (Ban.) Loc adj. De dric = esențial, important, Cselé tréy pércz máy de drikla kredincziéy. BUITUL, apud TEW. Etimologie: magh. dérék.

dric n. 1. mijlocul carului sau trăsurei, leagă coșul cu roatele dinainte și cu proțapul: căruță pe dricuri; 2. car funebru: dric de clasa întâia; 3. fig. mijloc: în dricul iarmarocului CR. [Ung. DERÉK, trunchiu, mijloc].

dric n., pl. urĭ (vsl. drĕkŭ, ceh. drik, slovac drék, trunchi; ung. derék, trunchĭ, mijlocu trupuluĭ. V. dereg 1). Suportu pe care stă podu caruluĭ saŭ căruțeĭ și scoarțele. Căruță pe dricurĭ, căruță simplă, fără arcurĭ elastice. Mold. Trans. Punct central, centru, toĭ: aŭ săvîrșit mînăstirea în dricul orașuluĭ (Cost. 1, 290), dricu veriĭ, dricu ĭarmaroculuĭ. Munt. Patașcă, car funebru. A fi pe dric, a fi aproape de moarte („a ți se bate coliva’n pept”). V. grindeĭ.

drâg sn vz dric

drig sn vz dric

dric s. n., pl. dricuri

dric s. n., pl. dricuri

dric s. n., pl. dricuri

DRIC s. v. centru, cocârlă, cotigă, miez, mijloc, putere, schimbătoare, teleagă, toi.

DRIC s. 1. (TEHN.) (reg.) sandâc. (~ la căruță.) 2. car funebru, car funerar, car mortuar, (Bucov.) caravană, (Mold.) droagă, patașcă.

DRIC s. 1. (TEHN.) (reg.) sandîc. (~ la căruță.) 2. car funebru, car funerar, car mortuar, (Bucov.) caravană, (Mold.) droagă, patașcă.

dric s. v. CENTRU. COCÎRLĂ. COTIGĂ. MIEZ. MIJLOC. PUTERE. SCHIMBĂTOARE. TELEAGĂ. TOI.

dric (dricuri), s. n. – 1. Centru, punct central. – 2. Scheletul de sus al unui car. – 3. Car mortuar. Origine incertă. Pare a proveni din mag. derék „centru” (Tiktin; Scriban; Gáldi, Dict., 89), care ar fi cuvînt identic cu tc. direk, cf. direc. Cf. și sb. drek „încărcătura unei căruțe”. – Der. dricar, s. m. (funcționar de pompe funebre); dricar, s. n. (Banat, pătură), din mag. derekal; dricală, s. f. (Banat, plapumă), cuvînt identic cu cel anterior (cf. Gáldi, Dict., 125); îndrica, vb. refl. (a se așeza peste), pe care DAR îl derivă de la ridica, și Graur, BL, VI, 154, de la sensul 2, atribuindu-i accepția de „a pune, a așeza”.

dric După dicționarele noastre (TDRG, DU, CADE, DLRM, Ciorănescu) vine din magh. derék „trunchi”. Singur TDRG pune înainte tc. direk „stîlp”, iar Scriban face apel atît la v.sl. drĕkŭ, ceh. drik, slovac drék, cît și la magh. derék. Dar cuvîntul maghiar, care se potrivește cel mai bine ca înțeles, e de origine slavă (vezi Bárczi, s.v.; Berneker cunoaște familia drĕkŭ cu același înțeles ca în maghiară). Avînd în vedere că în maghiară s-a introdus, în mod normal, o vocală epentetică, absentă în românește, ar fi de crezut că în română cuvîntul vine direct din slavă (cu toate paralelismele invocate de Tamás în favoarea etimologiei maghiare). Cît privește vocala i, în loc de ĕ, aceasta s-ar putea explica prin ucraineană, dar o formă ucr. drik nu este atestată. Să mai adăugăm că expresiile românești în dricul verii, în dricul nopții au un corespondent exact în ungurește (a nyár derekán).

dric, dricuri, s.n. – Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: „În dricu iernii...” (Faiciuc, 1998) – Din magh. dërék „centru, mijloc” (Tiktin, Galdi, cf. DER; DEX, MDA); cf. vsl. drěkǔ, ceh. drik, sl. drék (Scriban).

dric, dricuri, s.n. – Punctul culminant al zilei, al nopții, al unui anotimp; miez, toi: „În dricu iernii...” (Faiciuc 1998) – Din magh. derék „centru” (DER).

a fi pe dric / pe ducă / pe năsălie expr. 1. a fi pe moarte. 2. a fi pe punctul de a eșua.