dulamă sf [At: (a. 1536) CUV. D. BĂTR. I 238 / V: (înv) ~ma, dol~, dolană, doloa~ / Pl: ~me, (îvp) ~lămi^[1] / E: tc dolama] 1 (Înv) Haină de ceremonie purtată de domni și de boieri, din stofă scumpă, adesea împodobită cu blană și cu paftale. 2 Haină lungă, purtată în trecut de negustori, preoți, călugări etc. 3 Haină țărănească lungă (și îngălbenită), făcută din postav gros. 4 Năframă folosită ca basma.

DULAMĂ, dulămi și dulame, s. f. 1. Haină lungă (îmblănită), purtată la țară de femei și de bărbați (odinioară și de tîrgoveți). Subt dulamele lor de șiac, drăganii, împresurînd căruța, avură în curînd înfățișări de vedenii estompate. SADOVEANU, Z. C. 189. Kira, într-o dulamă cu hărșii de vulpe, se repede înspre Cornul Caprei. DELAVRANCEA, S. 170. Ș-apoi atunci... pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi... și altceva de gustare în buzunările dulamei. CREANGĂ, A. 121. Dulama era un strai bătrînesc și de care se pomenește în poezia populară – din Moldova – că îmblau îmbrăcați haiducii. ȘEZ. VII 179. 2. Haină de mare ținută a domnitorilor și boierilor de odinioară, făcută dintr-o țesătură scumpă și împodobită cu blană și cu nasturi de preț. Se strînse și el ca un arici în dulamă domnească. SADOVEANU, Z. C. 189. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și, peste dulama poloneză de catifea stacoșie, avea cabanița turcească... iar pintre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă. NEGRUZZI, S. I 148.

DULAMĂ ~e f. 1) Haină scurtă, îmblănită și împodobită cu garnituri din metale scumpe, purtată în trecut de domni și de boieri la diferite ceremonii. 2) Haină lungă, de obicei îmblănită, purtată în trecut de țărani. /

dulamă f. 1. haină boierească de paradă: dulămi cu flori de aur la piept împodobite AL.; 2. haină de aceeaș formă purtată de haiduci, de preoți și de lăutarii țigani: cuviosul Ilarie cu ceva gustare în buzunările dulamei CR.; 3. haină de dimie albă, uneori lungă până la călcâie, purtată de țărani: Vântură-țară, îmbrăcat cu dulamă veche și căciulă brumărie AL. [Turc. DOLAMÁ].

dulámă f., pl. e și ămĭ (turc. dolomá, manta de ceremonie a ĭenicerilor; ngr. dolomás, sîrb. doloma, rus. pol. dolman. Cp. cu lat. dalmatica [vestis], manta cu mînecĭ lungĭ. V. dolman). Vechĭ. Un fel de redingotă de ceremonie, une-orĭ de catifea. Maĭ pe urmă, un fel de manta lungă pe care o purtaŭ negustoriĭ, preuțiĭ și lăutariĭ. Azĭ. Olt. Un fel de pardesiŭ țărănesc lung de dimie albă ornat cu ceaprazurĭ și găitane negre. V. contuș, ipingea.

dolamă sf vz dulamă

dulama² sf vz dulamă

dulamă s. f., g.-d. art. dulamei; pl. dulame

dulamă s. f., g.-d. art. dulamei; pl. dulame

dulamă s. f., g.-d. art. dulamei; pl. dulame

DULAMĂ s. suman, (reg.) contăș, recăl, (Transilv. și Maram.) gubă. (~ de dimie.)

DULAMĂ s. suman, (reg.) contăș, recăl, (Transilv. și Maram.) gubă. (~ de dimie.)

dulamă (dulame), s. f. – 1. Haină veche purtată de boieri și apoi de burghezie. – 2. (Olt.) Haină lungă de postav alb. – Mr. dulumă, megl. dulmă. Tc. dolama (Șeineanu, II, 163; Lokotsch 530), cf. ngr. ντουλαμᾶς, bg., sb. dolama, mag. dolmány, pol., rus. dolman. Din aceste ultime cuvinte provine dubletul dolman, s. n., cf. fr. dolman, sp. dormán.