fiu² i [At: ȘEZ. III, 189 / V: fi / E: fo] 1 Sunet cu care se cheamă câinele. 2 (Îf fi) Exclamație prin care se arată dezgustul, aversiunea.

fiu¹ sm [At: COD. VOR. 165/4 / P: (în legătură cu un pronume personal) fi-meu, (rar) fi-ul-meu, (reg) fii-meu / S și: (înv) fiiu, fii / Pl: / E: ml filius] 1 Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi Si: copil¹ (17), făt (3), fecior (2), băiat (9). 2 (La vocativ) Termen afectuos cu care se adresează cineva mai în vârstă unei persoane mai tinere de sex bărbătesc Cf făt (4). 3 (Bis; îs) ~ omenesc lisus Hristos. 4 (Îrg; îs) ~ de suflet Fiu adoptiv. 5 (Îs) ~ natural Copil din flori. 6 (Înv) Descendent. 7 (Fig) Cetățean, membru al unei colectivități (de care acesta se simte foarte atașat). 8 (Înv; imp) Pui (de animal).

FIU¹ sm. 1 Băiatul, în raport cu tatăl sau cu mama lui ¶ 2 Băiat, fecior: ~ de Domn ¶ 3 Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos ¶ 4 Urmaș, descendent [lat. filius].

FIU! ² interj. = FI!

FIU, fii, s. m. 1. (De obicei în legătură cu un pronume posesiv sau cu un substantiv în genitiv) Persoană de sex bărbătesc considerată în raport cu părinții săi; copil, fecior. Iar mamă-sa să plecă... să lăpteze pe fiu-său. RETEGANUL, P. V. 27. Taci, fiule, că ți-oi da de soție pe cutare... fată de împărat. ISPIRESCU, L. 2. Cînd să treacă fiu-său acolo... îl și întîmpină un urs mornăind. CREANGĂ, P. 185. ◊ Expr. Fiu de suflet v. suflet. Fiu natural v. natural. ♦ Formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unuia mai tînăr, spre a-i arăta bunăvoință, iubire etc. 2. Fig. Cetățean, membru al unei colectivități de care se simte foarte atașat. Iubim muzica nepieritoare a lui Ceaikovski – muzică izvorîtă din sufletul unui rus, fiu al marelui popor rus. STANCU, U.R.S.S. 90. Această maică Patrie se va bucura, căci cei adevărați fii ai ei vor începe să se arate că au virtute și că au cunoscut datoriile lor către ea. GOLESCU, Î. 99. ◊ (Metaforic) Fiu al ăstor ruine, țărîna lor slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 11.

FIU fii m. Persoană de sex masculin luată în raport cu părinții săi; fecior; băiat. /<lat. filius

fiu m. 1. copil în raport cu părinții; 2. băiat; 3. descendent din: fiu de Domn. [Lat. FILIUS].

fiŭ, în vechime fiĭ, pl. fiĭ, articulat fiiĭ (lat. filius, it. figlio, fr. fils, sp. hijo, pg. filho). Băĭat, copil, în raport cu părințiĭ: Marcu a fost fiu luĭ Cicerone. Termin de simpatie adresat de un bătrîn unuĭ tînăr orĭ de un preut unuĭ civil: ascultă, fiule! Descendent, nepot: fiiĭ Romanilor. Om în raport cu locu luĭ natal: acest deputat e fiu orașuluĭ care l-a ales. Fiu luĭ Dumnezeŭ, Ĭisus Hristos. Fiu poporuluĭ, om ĭeșit din popor. Fiu operelor luĭ, om înălțat pin el singur. V. fiică.

FIULEȚ, ❍FIUȚ sm. dim. FIU.

TU QUOQUE, FILI! (lat.) = Și tu, fiule! Cînd îți vine lovitura de la cine nici nu te-ai fi așteptat.

fiu¹ [pron. fiŭ] s. m., art. fiul; pl. fii, art. fiii (desp. fi-ii) corectat(ă)

fiu¹ [pron. fiŭ] s. m., art. fiul; pl. fii, art. fiii (fi-ii)

fiu s. m., art. fiul; pl. fii, art. fiii (sil. fi-ii)

fiu, pl. fii, art. fiii

fiu, fii pl., fiii pl. a.

+fi-miu/-tu/-su (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. art. lui fi-miu/-tu/-su

+fiu-meu/-tău/-său (fam.) s. m. + adj. pr., g.-d. art. lui fiu-meu/-tău/-său

fiu-miu/fii-miu (-tu, -su) (pop., fam.) s. m. + adj. pr.

FIU s. 1. băiat, copil, fecior, (înv. și pop.) făt, (Ban.) cocon. (Are tata trei ~.) 2. (art.) v. junior.

FIU s. 1. băiat, copil, fecior, (înv. și pop.) făt, (Ban.) cocon. (Are tata trei ~.) 2. (art.) junior. (Popescu – ~.)

fiu (fii), s. m. – Copil, băiat (considerat în raport cu părinții). – Mr. h’il’u, megl. il’u, istr. fil’. Lat. fῑlius (Pușcariu 618; Candrea-Dens., 588; REW 3303; DAR), cf. it. figlio, fr. fils, sp. hijo, port. filho. Cf. și fie. Der. firesc, adj. (filial); înfia, vb. (a adopta). – Der. neol. (din fr.) filial, adj.; filiați(un)e, s. f.; afilia, vb. Din rom. provine rut. fil (Miklosich, Wander., 15).

fiu, fii s. m. Persoană de sex bărbătesc, considerată în raport cu părinții săi; copil, băiat, fecior. ◊ Fiul lui David = titlu mesianic dat lui Iisus, David fiind unul dintre strămoșii săi. ◊ Fiul lui Dumnezeu = nume dat lui Iisus de Dumnezeu însuși prin prorocul David. ◊ Fiul omului = una dintre denumirile atribuite lui Hristos de către profeți, ca organe ale descoperii lui Dumnezeu, precum și lui Iisus de către profetul David. ◊ Fiul pierzării = nume dat în Biblie lui Iuda Iscariotul, care a vândut pe Iisus, și lui Antihrist, care s-a dat pe sine drept Dumnezeu. ♦ (La voc.) Termen de afecțiune cu care cineva mai în vârstă se adresează unei persoane de sex bărbătesc mai tinere. – Din lat. filius.

ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEAGOE BASARAB CĂTRE FIUL SĂU TEODOSIE, operă de mare valoare literară și istorică a lui Neagoe Basarab (paternitate contestată de unii cercetători). Păstrate în manuscris slavon și în mai multe copii în traducere românească, dintre care cea mai veche datează din sec. 17. Lucrarea, cu o structură complexă, are o serioasă amprentă de originalitate, decurgând din trăsăturile specifice ale mediului și ale epocii în care a fost scrisă (sec. 16). Î. îmbină paginile moralizatoare cu cele de teorie politică (formulează concepția conducerii autoritare a statului fundamentată pe dreptate), gândirea socială, izvorâtă din experiența trăită, cu adevărate capitole de manual diplomatic, strategic și militar, cu reflecția filozofică și meditația lirică, fiind totodată un breviar de dogmatică și morală creștin-ortodoxă; ele se constituie într-un îndreptar pentru viitorul domn Teodosie, fiul lui Neagoe.

TU QUOQUE, FILI MI? (lat.) și tu, fiul meu? – Suetoniu, „De viris illustrisibus”, 40, 8. Exclamața plină de amărăciune și de reproș a lui Cezar când a zărit printre ucigașii săi pe fiul său adoptiv Brutus. Dezamăgire în fața unui act neașteptat de infidelitate din partea unei persoane foarte apropiate.

Qualis pater, talis filius (lat. „Așa tată, așa fiu”) – adagiu latin – și sub forma: talis pater, talis filius. Adică: „Așchia nu sare departe de pom”.

Tu quoque, fili mi Brutus? (lat. „Și tu, fiul meu Brutus?”) – Marcus Iunius Brutus, un aprig luptător pentru republică în Roma antică, a fost mult apreciat și iubit de Iuliu Cezar. Brutus a intrat totuși în conjurația care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta plănuia să pună capăt republicii și să se încoroneze împărat. Și într-adevăr, la 15 martie anul 44 î.e.n., Cezar a fost ucis în plin senat. Se zice că în momentul cînd l-a văzut pe Brutus ridicînd pumnalul, și-a acoperit capul cu toga, exclamînd: „Tu quoque, fili mi Brutus?” Aceste cuvinte sînt de-atunci întrebuințate cînd vezi ridicîndu-se împotriva ta pe cineva pe care l-ai considerat foarte aproape și-ți era foarte drag (ca un fiu, ca un frate). Pe de altă parte, numele Brutus e folosit spre a indica un luptător neînduplecat, care-și jertfește chiar și viața, pentru a-și apăra convingerile. Astfel îl înfățișează și Pușkin în poezia Pumnalul: „Se prăbușește Roma și cade legea ei. Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății; Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții Lîngă statuia mîndră-a lui Pompei”. IST.