IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă¹! uite! vezi! ian! Expr. Ia așa = numai așa, fără nicio intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. – Cf. bg. ja.

ia² i [At: DOSOFTEI, V. S. 102/1 / V: iem / E: ns cf bg я] 1 Cuvânt care apare înaintea unui imperativ, spre a atrage atenția interlocutorului asupra îndemnului care i se va da Si: (pop) ian. 2 Iată! 3 Cuvânt care corespunde unui gest demonstrativ. 4 Cuvânt care apare înaintea unui pronume demonstrativ sau a unui adverb spre a atrage atenția interlocutorului asupra lor. 5 (Îe) ~ așa Numai întâmplător, fără nici o intenție precisă. 6 Cuvânt care arată indiferența față de ceea ce urmează. 7 Cuvânt care introduce un răspuns.

ia¹ c [At: NECULCE, ap. TDRG / E: srb ia] (Mol; înv; are) Sau ... sau.

IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă¹! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia așa = numai așa, fără nici o intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. Cf. bg. ja.

IA interj. 1. Înaintea unui imperativ, atrage atenția ascultătorului asupra îndemnului care i se va adresa; ian. Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveți pe mine ce-i plugăria? CREANGĂ, P. 160. Ia, fă-ncolo, poznașule! ALECSANDRI, T. 187. Stano, ia ne spune, Că vrem să știm. PANN, P. V. I 84. Ia ieși pîn-afară. TEODORESCU, P. P. 18. ◊ (Cu sens de sfidare) Ia mai fă ceva de poți. CONTEMPORANUL, VI_I 48. ◊ (Imperativul este înlocuit prin «hai») Ia, acum hai la luptă. EMINESCU, N. 10. (Precedînd o propoziție condițională) Ia să fie aici o echipă de muncitori să vezi cum s-ar face treaba. 2. (Atrage atenția ascultătorului asupra unui fapt) Iată, iacă, uite, vezi. Anul vechi, ia, se sfîrșește. SEVASTOS, N. 21. Apoi ia, asta-ți spun și eu. CREANGĂ, P. 152. Ia, aista-i om, zic și eu. id. A. 20. ◊ (Corespunde unui gest demonstrativ, fiind uneori însoțit de gest) Să șezi ia acolo, în fundul căruții. SBIERA, P. 73. Are să zică... să iei băietul și să-l dai ia încolo, la baba cea de-alăturea. CREANGĂ, P. 173. Du-te, ia, pe-aice. CONTEMPORANUL, III 578. ◊ (Întărind sensul cuvintelor care urmează; precedă un adverb) V. ei. Măi, omule! Ia acum să te văd! CREANGĂ, P. 56. Ba ia, acum cred eu frăține-meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice. id. ib. 188. ◊ Expr. Ia așa = fără o intenție precisă, numai așa, uite-așa. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva. ISPIRESCU, L. 34. Am zis și eu, ia așa, o vorbă în vînt. CREANGĂ, P. 133. Știi prea bine – răspunse fata – că nu vreau ca s-o știu, decît numai ia așa, ca s-o știu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească. EMINESCU, N. 18. 3. Arată lipsă de interes, indiferență față de cele ce urmează. Eu sînt, ia, un păcătos! SBIERA, P. 8. Spuneți și voi, ia, ce vă veți pricepe. ISPIRESCU, L. 68. 4. Introduce un răspuns. Ce mai știi de pe la tîrg?... – Ia, nu prea bune vești! CREANGĂ, P. 77. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... – Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult. EMINESCU, O. I 123. Încotro, pînă unde? – Ia, pîn-aci. PANN, P. V. I 69.

IA interj. 1) (îndeamnă la o acțiune) Ia adă niște lemne. 2) (atrage atenția celui căruia i se adresează) Iată. Ia, ce se face afară. 3) (intensifică sensul celor spuse) Ia, copil deștept! 4) (introduce un răspuns) - Unde te duci? – Ia, până la magazin. [Monosilabic] /cf. bulg. ja

ia! int. 1. de îndemn (înaintea unui imperativ): ia auzi! 2. exprimă un ce firesc: cine ești! cine să fiu? ia o țață săracă.... CR. [Cf. slav. ĬA, așa].

4) ĭa (bg. alb. ĭa), interj. de îndemnat orĭ de poruncit: ĭa să vedem ce e acolo ĭa du-te și vezĭ! Arată une-orĭ disprețu, saŭ ironia saŭ exagerarea: Cine-ĭ el? ĭa un prost! Tocmaĭ tu te-aĭ găsit să protestezi? Ĭa eŭ! Era și el ĭa un bĭet copil! Era ĭa atîtica de mic! Se întrebuințează la impus tăcere: Ĭa! Ce s’aude? Cine vine? – Îm nord ĭan (din ĭa-mĭ, ĭa îmĭ): ĭan dă-mĭ! Vechĭ și ĭanĭ și ĭane (d. ne, dativ). La Al. P. P. ĭan că, ĭacătă că. – Și ĭen (nord): ĭen ci vineŭ Tatariĭ, ĭacătă că veneaŭ Tătariĭ!

3) ĭa, conj. (sîrb. alb. turc. ja, ja, orĭ, orĭ). Sec. 18. Orĭ... orĭ: să aducă răspuns cum a fi: ĭa pace, ĭa nepace. (Nec. Let. 2, 396).

iem i vz ia²

ĭan (nord), V. ĭa 4.

ia¹ interj.

ia¹ interj.

ia interj.

+ia hai interj.

+ia te uită loc. interj.

+ia uite interj.

+ia vezi loc. interj.

IA interj. v. iată, uite, vezi.

IA interj. v. poftim!

IA interj. na!, poftim!, ține!

ia interj. v. IATĂ. UITE. VEZI.

ia interj. – Servește pentru a atrage atenție. Creație spontană. Coincide cu sl. ja „și”, sb., cr. ja „așa” (Cihac, II, 145, credea că rom. provenea din sl.), mag. he (sursă a rom., după Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea „iată”. După Philippide, II, 717, este o reducere de la iacà. Multe var.: ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iacă, interj. (de la ia-că, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uită-te) că, interpretare greșită care apare și la haide, s. v. (după Diez, I, 161, iacă provine din lat. ecce, ca it. ecco; după Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW 2822 și Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; după Philippide, II, 717 din lat. eccum; după Scriban, din sb. jako „imediat”): iacătă, interj. (iată), în loc de iacă-te, cu aceeași interpretate a interj. ca verb (după Candrea, prin încrucișarea lui iacă cu iată); iată, interj. pare reducere a lui ia uite, cf. formulele vulg. ioite, iote, iete, ietă (după DAR, Candrea și Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizată a lui iată, var. iacătă, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(că)tă-mă, ia(că)tă-te etc. Această schimbare de categorie se explică ușor, mai ales dacă se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.

ia conj. (reg., înv.) sau... sau, ori... ori.

ia, pr. dem. – (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: „În ia sară minunată” (Calendar, 1980). – Cf. iastă „această” (< lat. *istus, -a, -um).

ia, pr. dem. – (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: „În ia sară minunată” (Calendar 1980).