INVENȚIE, invenții, s. f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci; (concr.) obiect, sistem tehnic etc. inventat. 2. Afirmație care susține ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciună. 3. Căutarea și alegerea ideilor și argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor și temelor corespunzătoare într-o creație artistică. 4. (Muz.; în forma invențiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului. [Var.: invențiune s. f.] – Din fr. invention, lat. inventio, -onis.

invenție sf [At: LB / V: ~iune (Pl: ~ni) / Pl: ~ii / E: fr invention, lat inventio, -onis] 1 Realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii, care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci Si: inventare (3). 2 (Ccr) Lucru nou creat. 3 (Fig) Putere de a inventa. 4 Afirmație care susține ca adevărate lucruri inexistente, imaginare. 5 (Pex) Minciună. 6 Căutare și alegere a ideilor și argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor și temelor corespunzătoare într-o creație artistică. 7 (Muz; îf invențiune) Mică piesă muzicală, în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului. 8 (Muz; îf invențiune) Fantezie, improvizație cu caracter polifonic.

INVENȚIE, invenții, s. f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci. 2. Afirmație care susține ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; p. ext. minciună. 3. Căutarea și alegerea ideilor și argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor și temelor corespunzătoare într-o creație artistică. 4. (Muz.; în forma invențiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului. [Var.: invențiune s. f.] – Din fr. invention, lat. inventio, -onis.

INVENȚIE, invenții, s. f. 1. Realizare a unui nou sistem tehnic (aparat, mașină etc.), a unui nou procedeu de obținere a unui material etc.; (concretizat) aparat, mașină inventată. Marele învățat rus A. S. Popov a dăruit omenirii una din invențiile cele mai de seamă ale zilelor noastre, radioul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/1. 2. Plăsmuire, neadevăr, minciună. 3. Găsirea temelor și formelor expresive celor mai potrivite într-o creație artistică. Imaginația creatoare, invenția artistică e la fel de valabilă în muzică ca și în celelalte arte. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 3/2. [Victor Hugo] e îmbelșugat ca nimeni altul în invenția verbală. SADOVEANU, E. 225. – Variantă: (învechit) invențiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. II 107) s. f.

INVENȚIE s.f. 1. Crearea, înfăptuirea unui nou sistem tehnic, a unui procedeu tehnologic etc.; lucru inventat. 2. Afirmarea unor lucruri închipuite, neadevărate; (p. ext.) născocire, plăsmuire; minciună. 3. Găsirea argumentelor într-un discurs sau a temelor și a formelor celor mai expresive și mai potrivite într-o creație artistică. [Gen. -iei, var. invențiune s.f. / cf. lat. inventio, fr. invention].

INVENȚIE s. f. 1. rezolvare creatoare a unei probleme tehnice sau de producție, care prezintă noutate sau progres în raport cu nivelul cunoscut al tehnicii pe plan mondial. ◊ lucrul inventat. 2. afirmarea unor lucruri închipuite, neadevărate; (p. ext.) născocire, plăsmuire; minciună. 3. găsirea argumentelor într-un discurs sau a temelor și formelor celor mai expresive și mai potrivite într-o creație artistică. (< fr. invention, lat. inventio)

INVENȚIE ~i f. 1) Descoperire realizată pentru prima dată, constituind un progres într-un anumit domeniu (știință, cultură, economie etc.). 2) Lucru inventat; noutate științifică sau tehnică. 3) fig. Afirmare a unor lucruri neadevărate, imaginate. [G.-D. invenției; Sil. -ți-e] /<fr. invention, lat. inventio, ~onis

invențiune sf vz invenție

INVENȚIUNE s.f. 1. (Muz.) Fantezie, improvizație cu caracter polifonic; piesă instrumentală, de obicei pentru pian, cuprinzînd două sau trei linii melodice, în care se folosesc procedeele polifonice. 2. V. invenție. [Pron. -ți-u-. / cf. it. invenzione, fr. invention].

INVENȚIUNE s. f. (muz.) fantezie, improvizație cu caracter polifonic; piesă instrumentală, cuprinzând două sau trei linii melodice, în care se folosesc procedeele polifonice. (< it. invenzione, fr. invention)

invenți(un)e f. 1. facultatea de a inventa; 2. lucru inventat; 3. fig. plăsmuire; 4. partea retoricei ce se ocupă cu cercetarea și alegerea probelor discursului.

*invențiúne f. (lat. in-véntio, -ónis, V. con-vențiune). Acțiunea de a inventa: invențiunea paratrăsnetuluĭ e datorită luĭ Franklin. Lucru inventat, scornitură: bicicleta e o admirabilă invențiune. Ficțiune, închipuire: invențiunile poeților. Minciună: asta e curată invențiune. Ret. Partea care cercetează și alege argumentele și ideile de care te poțĭ folosi pentru a trata un subĭect. – Și -énție.

invenție (descoperire, minciună) (desp. -ți-e) s. f., art. invenția (desp. -ți-a), g.-d. art. invenției; pl. invenții, art. invențiile (desp. -ți-i-)

invenție (descoperire, minciună) (-ți-e) s. f., art. invenția (-ți-a), g.-d. art. invenției; pl. invenții, art. invențiile (-ți-i-)

invenție s. f. (sil. -ți-e), art. invenția (sil. -ți-a), g.-d. art. invenției; pl. invenții, art. invențiile (sil. -ți-i-)

invenție

invențiune (compoziție muzicală) (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. invențiunii; pl. invențiuni

invențiune (piesă muzicală) (-ți-u-) s. f., g.-d. art. invențiunii; pl. invențiuni

invențiune (muz.) s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. invențiunii; pl. invențiuni

INVENȚIE s. 1. v. imaginație. 2. v. fantezie. 3. creație, născocire, plăsmuire, scornitură, (pop.) iscodeală, iscodenie, iscoditură. (O ~ a imaginației sale.) 4. v. minciună.

INVENȚIE s. 1. fantezie, imaginație, închipuire. (Are o ~ bogată.) 2. fantezie, ficțiune, imaginație, închipuire, născocire, plăsmuire, scorneală, scornire. (Produs al ~.) 3. creație, născocire, plăsmuire, scornitură, (pop.) iscodeală, iscodenie, iscoditură. (O ~ a imaginației sale.) 4. minciună, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, brașoavă, (fam. fig.) basm, gogoașă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.)

INVENȚIE (< fr. invention < lat. invențio, descriere, născocire) Invenția se referă la elementele produse, descoperite sau inventate de imaginație, pentru realizarea unei opere literare sau a oricărei opere artistice. Ea constituie procesul inițial în elaborarea și structurarea unei creații artistice. Termen devenit sinonim cu ficțiunea, fantezia, imaginația. În retorică, ea reprezintă acea parte a compoziției care are ca obiect căutarea și alegerea ideilor ce urmează să fie cuprinse într-un discurs. Pentru aceasta, oratorul trebuie să țină seama de scopul urmărit, acela de a convinge, de a plăcea și de a sfătui, după cum arată Cicero în De oratore, utilizind ca mijloace retorice probele (v.), demonstrație a celor ce au să urmeze, moravurile (v.) care vor contribui la atragerea bunăvoinței, și pasiunile (v.), prin care se impresionează inimile ascultătorilor. Aceste mijloace retorice constituie materialul retoric brut al discursului. După natura lor, ele sînt grupate în mijloace intelectuale sau argumentele propriu-zise, mijloace afective - pasiunile, mijloace voluntare – probitate, energia și modestia, cuviința.

INVENȚIE (< fr. invention < lat. inventio, descoperire) Parte a retoricii care are ca obiect căutarea și alegerea ideilor ce urmează să fie cuprinse într-un discurs. În găsirea acestora, oratorul trebuie să țină seama de scopul urmărit, acela de a convinge, de a plăcea și de a sfătui, după cum arată și Cicero în De oratore. Ca mijloace retorice sînt folosite probele, demonstrație a celor ce au să urmeze, moravurile, care vor contribui la atragerea bunăvoinței, și pasiunile, prin care se impresionează inimile celor ce ascultă. Aceste mijloace retorice constituie materialul brut al discursului. Grupate, după natura lor, în mijloace intelectuale sau argumentele propriu-zise; mijloace afective – pasiunile; mijloace voluntare – probitatea, energia și modestia, cuviința.

invențiune, în sens restrâns, formă* muzicală în stil contrapunctic* imitativ ce își are originea în baroc*. În sens larg, invocând geneza termenului, din a doua jumătate a sec. 16 și până azi, se desprind mai multe semnificații: i. se poate referi la orice fel de piesă muzicală care nu poartă numele specific genului, la piese de genuri diferite, sau la cele care aparțin unor genuri noi care nu reprezintă încă o categorie aparte. De asemenea sensurile noționale ale cuvântului i. prezintă în muzică tot două aspecte: cel general, care desemnează inventivitate muzicală, și cel particular, ce indică un înțeles restrâns de temă* cu latențe dezvoltătoare, capabilă de a zămisli forme muzicale inedite. Aparte, astfel, prin noutatea formei corelată cu libertatea ei, conceptul de formă-principiu (i. – ca principiu de compoziție, nespecificându-se un anumit tip de formă). Deși pe plan teoretic se accentuează sensul noțional cu aspecte diferențiate, în care este inclusă și ideea de formă, istoria muzicii ne-a obișnuit cu sensul de formă (liberă) în stil imitativ (la Pietro Ponzio, Dialogo della musica teoretica e pratica, 1592). Mai mult, H.J. Moser inidică prin i. o determinare de gen (1, 2) muzical: pentru chanson*-ul de amplă dimensiune (Cl. Jannequin) și pentru lucrările contrapunctice* care nu sunt fugi* sau canoane (4). Desigur, în practica muzicală, termenul este strâns legat de creația lui J.S. Bach (Invențiuni la două și trei voci, 1720-1723), deși el a fost utilizat și înainte (de pildă de către F. a. Bonporti, Inventioni a violino solo, op. 10, 1712-1713?). Însă termenul cuprinde în creația lui J.S. Bach, atât dimensiunea teoretică de ars inveniendi, științific fundamentată în barocul muzical reprezentând un domeniu în studiul compoziției (2) (D. Dammann), o metodă de a se ajunge la invetivitatea muzicală (H.H. Eggebrecht) și o posibilitate de raționalizare a procesului creator (în opoziție cu inspirația neprăvăzută), cât și dimensiunea practică prin care este creată compoziția (2) muzicală ca operă de artă ce a deschis orientări estetice noi, și ca lucrare capitală pe plan didactic, reprezentând un model armonico-polifonic (precum Clavecinul bine temperat, 1722), în fixarea și afirmarea principiilor tonale; menționăm că eșalonarea inițială a celor 15 invențiuni la două voci și 15 invențiuni la trei voci – ascendentă și descendentă – respectiv: Do-re-mi-Fa-Sol-si, Si bemol-La-sol-fa-Mi-Mi bemol-Re-do a fost o reușită practică (pedagogică) de a prezenta în mod gradat tonalitățile (2) de la cele mai simple la cele complexe, lucru generalizat în Clavecinul bine temperat. Totodată, Invențiunile lui Bach înseamnă un pas important în domeniul execuției muzicale constituind una din treptele didactice obligatorii în formarea instrumentiștilor. ♦ I. s-a perpetuat până în zilele noastre fiind unul din procedeele proprii lucrărilor ce nu se vor fi încadrat în forme sau genuri prestabilite. Astfel forma bi- sau tripartită inițiată de Bach, cât și stilul contrapunctic imitativ, au primit de-a lungul timpului aspecte noi, invocând mereu sensul noțional de inventivitate. Mărturie stau lucrările semnate de A. Berg, B. Bartók, G. Petrassi, E. Pepping, B. Blacher, W. Fortner, Z. Vancea, Șt. Niculescu, C.D. Georgescu, M. Moldovan, G. Costinescu, L. Glodeanu ș.a. O analiză remarcabilă a Invențiunilor lui Bach a fost realizată de S. Toduță în Formele muzicale ale Barocului în operele lui J.S. Bach., vol. II, Buc., 1973.