jurisdicție sf [At: (a. 1641) URICARIUL V, 155/27 / V: juridic~, juridicțiune, ~țiune / Pl: ~ii / E: fr juridiction, lat jurisdictionis, -onem] 1 Competență de a judeca a unui judecător sau a unei instanțe. 2 Totalitate a instanțelor judecătorești de același grad. 3 Ansamblu al organelor care au competența de a judeca pricini de aceeași categorie. 4 Teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită puterea.

JURISDICȚIE, jurisdicții, s. f. Putere, competență a unui judecător sau a unei instanțe de a judeca, de a rezolva un litigiu, de a dezlega o pricină; p. ext. teritoriu în care un judecător sau o instanță judecătorească își exercită acest drept. – Variantă: jurisdicțiune (pronunțat -ți-u-) (KOGĂLNICEANU, S. A. 164) s. f.

JURISDICȚIE s.f. 1. Putere, competență a unui judecător sau a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriu unde își poate exercita această putere un judecător sau o instanță judecătorească. 2. Totalitatea organelor de judecată de același grad sau competente a soluționa o anumită categorie de litigii. ◊ Organ de jurisdicție = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. [Gen. -iei, var. jurisdicțiune s.f. / cf. lat. iurisdictio, fr. jurisdiction].

JURISDICȚIE s. f. 1. competență a unui judecător, a unei instanțe de a judeca; (p. ext.) teritoriul unde se exercită. 2. totalitatea instanțelor de judecată având competența de a soluționa cauzele de aceeași categorie. ♦ organ de ~ = organ de stat care îndeplinește funcții judecătorești. (< fr. jurisdiction, lat. iurisdictio)

JURISDICȚIE ~i f. 1) Drept, întărit prin lege, al unui judecător sau al unei instanțe judecătorești, de a efectua procese judiciare; competență de a judeca. 2) Teritoriu unde își poate exercita competența un judecător sau o instanță judecătorească. 3) Totalitate a organelor judiciare de același grad sau competență. [G.-D. jurisdicției; Sil. -ți-e] /<lat. jurisdictio, ~onis, fr. jurisdiction^[1]

juridicție sf vz jurisdicție

juridicțiune sf vz jurisdicție

jurisdicțiune sf vz jurisdicție

*JURISDICȚIUNE, JURISDICȚIE sf. ⚖️ 1 Puterea judecătorului ¶ 2 Competența judecătorului, sfera de acțiune a unui magistrat: ~ civilă, criminală; conflict de ~; grade de ~ [lat.].

JURISDICȚIUNE s. f. v. jurisdicție.

JURISDICȚIUNE s.f. v. jurisdicție.

jurisdicți(un)e f. 1. puterea judecătorului; 2. resortul sau întinderea de loc în care judecătorul are puterea de a judeca.

* jurisdicțiúne f. (lat. jurisdictio, -ónis, d. jus, gen. juris, drept, și dictio, -ónis, zicere). Puterea (autoritatea) unuĭ judecător. Resortu saŭ întinderea teritoriuluĭ în care un judecător își exercită puterea: jurisdicțiunea curțiĭ de casațiune se întinde peste toată România. Jurisdicțiunea consulară, tribunalele comerciale. Grade de jurisdicțiune, fiecare din tribunalele pin care aceĭașĭ afacere poate fi judecată succesiv. – Și -ícție.

jurisdicție (desp. -ți-e) s. f., art. jurisdicția (desp. -ți-a), g.-d. art. jurisdicției; pl. jurisdicții, art. jurisdicțiile (desp. -ți-i-)

jurisdicție (-ți-e) s. f., art. jurisdicția (-ți-a), g.-d. art. jurisdicției; pl. jurisdicții, art. jurisdicțiile (-ți-i-)

jurisdicție s. f. (sil. -ți-e), art. jurisdicția (sil.-ți-a), g.- d. art. jurisdicției; pl. jurisdicții, art. jurisdicțiile (sil. -ți-i-)^[1]

jurisdicție

jurisdicțiune, -ni.

JURISDICȚIE s. (JUR.) (rar) judecată. (Se află sub ~...)^[1]

jurisdicție s.f. (jur.) <rar> judecată. Această instanță are jurisdicție și în județele vecine.

JURISDICȚIE s. (JUR.) (rar) judecată. (Se află sub ~...)