LIBERAL, -Ă, liberali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid având doctrina liberalistă. 2. (Înv.) Iubitor de libertate. 3. Înțelegător; generos; care are vederi largi, II. S. m. Adept, membru al unui partid liberal. – Din fr. libéral, lat. liberalis.

liberal [At: I. GOLESCU, C. / V: (îvr) ~ar smf, a / Pl: ~i, ~e / E: lat liberalis, fr libéral, it liberale] 1 a (Înv; d. oameni) Care respinge ideile dogmatice sau preconcepute. 2 a (Înv; d. oameni) Care manifestă spirit de într-ajutorare sau de înțelegere Si: darnic, generos, mobil. 3 a (Îs) Profesiune (sau profesie) ~ă Profesie liberă³ (21). 4 a (În învățământul medieval; îs) Arte ~e Discipline studiate în facultatea de filozofie (facultas artium) grupate în două cicluri: trivium (gramatica, retorica, logica) și quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia, muzica) Si: arte libere. 5 a (Pex; d. idei, concepții, opinii etc.) Bazat pe libertate (1). 6 a (Pex; d. idei, concepții, opinii etc.) Care admite libertatea (1). 7-8 smf, a (D. oameni) (Care este) adept al liberalismului (1) și al libertății (1) umane. 9 a (Îs) Burghezie ~ă Parte a burgheziei adeptă a liberalismului (1). 10 a Care favorizează sau respectă libertățile individuale din punct de vedere politic, juridic, economic etc. 11 a Care se sprijină pe principii specifice liberalismului (1). 12 a (Îs) Partid ~ Partid care urmărește aplicarea liberalismului (1) în viața socială. 13-14 sm, a (Adept) al unui partid liberal (12). 15-16 a (D. oameni) Care face parte (dintr-un partid liberal (12) sau) dintr-o administrație liberală (9). 17-18 a (D. organisme ale administrației de stat) (Alcătuit sau) condus de un partid liberal (12). 19 a (D. mijloace de informare) Care propagă idei specifice unui partid liberal (12).

LIBERAL, -Ă, liberali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. 2. (Înv.) Iubitor de libertate. 3. Înțelegător; generos; care are idei largi, nepreconcepute. II. S. m. Adept, membru al unui partid liberal. – Din fr. libéral, lat. liberalis.

LIBERAL, -Ă, liberali, -e, adj. 1. Care aparține liberalismului, care a aderat la liberalism. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca răposatul Costache Hurmuzachi, Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași. CREANGĂ, A. 161. Împăratul era supărat căci [Kiseleff] dezvoltase în principate oarecare idei prea liberale. BOLINTINEANU, O. 254. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. Vinovații din fruntea partidului liberal... cu voință au ridicat armele împotriva națiunii, dar... într-o zi apropiată vor plăti, cu vîrf și îndesat și cu sîngele lor netrebnic, crima săvîrșită. LIT. ANTIMONARHICĂ 159. ♦ (Substantivat) Adept, membru al unui partid liberal. K. Marx scria cu adîncă ironie că «apărătorii civilizației» – puterile apusene de la care așteptau liberalii rezolvarea problemei Unirii, manifestau în fond o rușinoasă indiferență față de soarta poporului romîn. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2878. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. 2. (Învechit) Iubitor de libertate. Era un timp cînd un domn regulamentar striga unui poet liberal, cu ocaziunea poeziei lui Domnul Tudor: «Nu scriți poezie despre Tudor...». BOLLIAC, O. 61. ♦ Înțelegător, generos, darnic. Nu pot face altfel decît a aștepta... ca... un alt minister să se arate mai liberal pentru o publicațiune științifică. ODOBESCU, S. III 634.

LIBERAL, -Ă adj. 1. Care aparține liberalismului. 2. Iubitor de libertate. 3. Înțelegător, îngăduitor. // s.m. Adept, membru al unui partid liberal. [Cf. fr. libéral, lat. liberalis].

LIBERAL, -Ă I. adj. 1. care aparține liberalismului. ♦ partid ~ = partid de orientare liberalistă. 2. iubitor de libertate. 3. înțelegător, cu vederi largi, tolerant. II. s. m. membru al unui partid liberal. (< fr. libéral, lat. liberalis)

LIBERAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de liberalism; propriu liberalismului. Partid ~. 2) înv. Care preferă libertatea; iubitor de libertate. 3) Care tolerează greșelile și purtările altora; caracterizat prin indulgență față de alte persoane. /<fr. libéral, lat. liberalis

LIBERAL³ adv. Într-un mod care denotă generozitate. A se purta ~. /<fr. libéral, lat. liberalis

liberal a. 1. care dă bucuros; om liberal; 2. demn de un om liber: educațiune, carieră liberală; arte liberale, cele privitoare la cultura spiritului (învățământul, dreptul, medicina), în opozițiune cu artele mecanice; 3. favorabil libertății civile și politice: idei liberale. ║ m. cel ce profesează sau afectează idei liberale.

*liberál, -ă adj. (lat. liberalis). Demn de un om liber, de familie (nu rob): arte liberale (ca pictura, sculptura, muzica, în opoz. cu artele mecanice), profesiune liberală, educațiune liberală. Generos, nobil, darnic: om, caracter liberal. Favorabil libertățiĭ politice, civile ș. a., sentimente liberale. Subst. Care profesează orĭ afectează ideĭ liberale (V. colectivist): Aŭ de patrie, virtute nu vorbește liberalu, de aĭ crede că viĭața ĭ-e curată ca cristalu? (Em.). Adj. Al liberalilor: partid, club, ziar, deputat liberal. Adv. În mod liberal saŭ generos.

liberal adj. m., s. m., pl. liberali; adj. f., s. f. liberală, pl. liberale

liberal adj. m., s. m., pl. liberali; adj. f., s. f. liberală, pl. liberale

liberal adj. m., s. m., pl. liberali; f. sg. liberală, pl. liberale

Liberal ≠ riguros, sever

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).