MOȘTENITOR, -OARE, moștenitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care moștenește, care are drept de succesiune legală sau testamentară. ♦ Persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate; succesor, urmaș. ◊ (Și adjectival) Prinț moștenitor sau moștenitorul tronului = persoană care urmează la tron după moartea unui suveran. 2. Fiu, copil (în raport cu părinții săi). – Moșteni + suf. -tor.

moștenitor, ~oare [At: N. COSTIN, L. 146 / V: (înv) ~iu, muștin~ / Pl: ~i, ~oare / E: moșteni¹ + -tor] 1 sm Persoană care moștenește bunuri materiale sau care devine, prin succesiune, beneficiarul unui drept Si: succesor. 2 smf Persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate etc. Si: succesor, urmaș, (îrg) moștean (1), (îvr) moșan (1). 3 a Care moștenește¹ ceva. 4 a Care se transmite prin moștenire, ereditar. 5 a (îs) Prinț ~ (În monarhiile ereditare) Prinț destinat să urmeze la domnie după moartea suveranului. 6 smf (Fig; lpl) Posteritate. 7 smf (Fam) Copil. 8 smf (Reg) Proprietar de case. 9 smf (Reg) Băștinaș. 10 sm (Reg) Colăcel care se dă colindătorilor în ajunul Crăciunului.

MOȘTENITOR, -OARE, moștenitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care moștenește bunuri materiale sau care devine, prin succesiune, beneficiarul unui drept; persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate; succesor, urmaș. ◊ (Și adjectival) Prinț moștenitor sau moștenitorul tronului = prinț care urmează să se urce pe tron după moartea suveranului. 2. Fiu, copil (în raport cu părinții săi). – Moșteni + suf. -tor.

MOȘTENITOR, -OARE, moștenitori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care moștenește bunuri materiale; urmaș. Tînărul Crețescu a rămas singurul moștenitor al celor o sută cincizeci de hectare, mîhnit că tatăl nu i-a putut lăsa moștenire și șefia partidului. BUJOR, S. 158. ◊ (În monarhiile ereditare, adesea în expr.) Prinț moștenitor (sau moștenitorul tronului, al regelui, al împăratului) = prințul care urmează să se urce pe tron după moartea unui suveran. Îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului. CREANGĂ, P. 208. 2. (Glumeț) Fiu, copil.

MOȘTENITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care devine posesor al unui bun material prin drept de moștenire; succesor. /a moșteni + suf. ~tor

moștenitor m. cel ce moștenește.

moștenitór, -oáre adj. și s. Care moștenește, erede, clironom. Fam. Fiŭ: i s’a născut un moștenitor.

moștenitoriu, ~oare smf vz moștenitor

muștinitor, ~oare smf vz moștenitor

moștenitor s. m., pl. moștenitori

moștenitor s. m., pl. moștenitori

moștenitor s. m., pl. moștenitori

MOȘTENITOR s. (JUR.) succesor, urmaș, (livr.) erede, (înv. și reg.) moșnean, moștean, (înv.) clironom, moșan, ocinaș, ocinătoriu, următor. (Averea a revenit unicului ~.)

MOȘTENITOR s. (JUR.) succesor, urmaș, (livr.) erede, (înv. și reg.) moșnean, moștean, (înv.) clironom, moșan, ocinaș, ocinătoriu, următor. (Averea a revenit unicului ~.)

MOȘTENITOR, -OÁRE subst. 1. S. m. și f. Persoană care moștenește¹ averea cuiva sau care devine prin succesiune beneficiarul unui drept; (de obicei cu o determinare arătînd natura succesiunii) persoană care urmează pe cineva într-un post, într-o demnitate etc.; succesor, urmaș, (învechit și regional) moștean (1), (învechit) moșan (1). Luasă Traian ficior de suflet și moștenitoriu împărăției pre Andriian. N. COSTIN, L. 146. Agiungi-te cu Toma spițiriul să-l otrăvească și vei rămînea moștenitor avuțiii lui (a. 1773). GCR II, 96/17. Au lăsat moștenitor împărăției pe fii-său sultan Orchan. VĂCĂRESCUL, IST. 251. Moștenitoriu iaste obrazul la carele trec toate aceale drepturi ale mortului. CARAGEA, L. 67/19. Iară celelante, împreună cu moșiile de la Hotin și stăpînesc di muștinitorii Neculcii (a. 1813). BUL. COM. IST. IV, 103. Se dete împărăția la Aidin, feciorul cel dintîiu, ca unui moștenitor. GORJAN, H. I, 1/22. Lăsînd pe soția sa moștenitoare pe toată averea lui. NEGRUZZI, S. I, 110. Îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai și moștenitor al împăratului. CREANGĂ, P. 208. Cristea, proprietarul de acum, a cumpărat moșia de la moștenitorii bătrînului. SADOVEANU, M. C. 21. S-a mai întîmplat. . . ceva: fuga moștenitorului. PAS, Z. IV, 33. Moștenitorul aparent este obligat să restituie adevăratului moștenitor toate bunurile. . . mobile și imobile. PR. DREPT, 432. La cererea moștenitorilor, notarul de stat eliberează fiecăruia cîte un exemplar de pe certificatul de moștenitor. BO (1953), 6, cf. ALR II/I h 173. ◊ F i g. Pre Iuda vînzătoriu-l făcu și piiarderii moștenitoriu. CORESI, EV. 290. Fiul țârînii și moștenitorul slavei. MARCOVICI, C. 11/15. ♦ (Adjectival) Care moștenește¹ ceva; care se transmite prin moștenire, ereditar. Cf. COSTINESCU, LM. P-asta nu vru s-o însoțească, ci o ținu-n casa dînsuluiși căruia-i trebuie, intre acolo și-i este ginere moștenitor, JIPESCU, ap. GCR II, 261, cf. DDRF. Prinț moștenitor = (în monarhiile ereditare) prinț destinat să urmeze la domnie după moartea suveranului. Cînd se înrola, bacalaureatul era recomandat ca un prinț moștenitor. BRĂESCU, O. A. II, 146, cf. ARGHEZI, B. 28. Prințul moștenitor era greoi de cap. STANCU, R. A. V, 23. ♦ Fi g. (La pl.) Posteritate, urmași. Moștenitorii noștri nu ne vor măsura viața după bucuriile ei, ci după jertfele pe care le-am făcut. DELAVRANCEA, O. II, 197. ♦ (Familiar) Copil. N-am moștenitor pînă acum. ISPIRESCU, L. 31. Să se roage lui Dumnezeu ca să le dea un moștenitor. id. ib. 101, cf. DELAVRANCEA, O. II, 364. 2. S. m. și f. (Regional) Proprietar de case (Jena-Lugoj). chest. ii 7/6. 3. S. m. și f. (Regional) Băștinaș. ALR I 444, cf. A III 2. 4. S. m. (Regional) Colăcel care se dă colindătorilor din ajunul Crăciunului. Cf. PAMFILE, CR. 9, 244. – Pl.: moștenitori, -oare. – Și: (învechit) moștenitoriu, -oáre, muștinitór, -oáre s. m. și f. – Moșteni¹ + suf. -tor.