mâhni vr [At: PSALT. HUR. 50^v/3, cf 120^v/1 / Pzi: ~nesc / E: nct] 1 A se întrista. 2 (Înv; cu determinări în genitiv sau udp „despre”, „asupra”) A se mânia. 3 (Bis; înv) A se pocăi.

A MÂHNI ~esc tranz. A face să se mâhnească; a amărî; a întrista; a scârbi. /Orig. nec.

A SE MÂHNI mă ~esc intranz. (despre persoane) A deveni trist; a simți o durere sufletească; a se amărî; a se întrista; a se scârbi. /Orig. nec.

mâhnì v. a (se) întrista foarte. [Origină necunoscută].

MÎHNI, mîhnesc, vb. IV. Tranz. A pricinui cuiva o supărare; a întrista, a îndurera. Parc-aș plînge viața toată Dac-aș ști că te-am mîhnit. COȘBUC, P. I 178. Niciodată plecarea lui Gheorghe la școală nu mîhnise casa atît de adînc. VLAHUȚĂ, O. A. I 120. Laudele lor, desigur, m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ♦ Refl. A se întrista, a deveni trist. Cic, auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mîhnit în sufletul său. CREANGĂ, P. 110. Toderică se mîhnea că n-are vin mai bun. NEGRUZZI, S. I 82.

măhnésc (est) și mîhnésc (vest) v. tr. (vsl. *mahnonti, mahati, a agita, a vîntura; sîrb. mahnuti, mahati, bg. mahnuvam, rus. mahnútĭ, mahátĭ). Întristez adînc.

mîhnésc, V. măhnesc.

mâhni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnesc, 3 sg. mâhnește, imperf. 1 mâhneam; conj. prez. 1 sg. să mâhnesc, 3 să mâhnească

mâhni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnesc, imperf. 3 sg. mâhnea; conj. prez. 3 să mâhnească

mâhni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. mâhnesc, imperf. 3 sg. mâhnea; conj. prez. 3 sg. și pl. mâhnească

mâhnesc, -neam 1 imp.

MÂHNI vb. 1. a (se) amărî, a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scârbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) râvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai mâhnit pe tata cu vorbele tale.) 2. v. întrista. 3. v. posomorî.

MÎHNI vb. 1. a (se) amărî, a (se) indispune, a (se) îndurera, a (se) întrista, a (se) necăji, a (se) supăra, (înv. și pop.) a (se) obidi, (înv. și reg.) a (se) scîrbi, (înv.) a (se) oțărî, a (se) rîvni, (fig.) a (se) cătrăni. (L-ai ~ pe tata cu vorbele tale.) 2. a durea, a îndurera, a întrista, (înv.) a dosădi, (fig.) a răni. (Mă ~ ce-mi spui.) 3. a (se) întrista, a (se) posomorî, (înv.) a (se) tînji, (fig.) a (se) înnegura, a (se) înnora, a (se) întuneca, a (se) mohorî. (Ce te-ai ~ așa? Parcă ți s-au înecat corăbiile!)

mîhni (mîhnesc, mîhnit), vb. – 1. (Înv.) A îndepărta, a despărți: episcopul ce va fi negrijnic de biserică și se va mîhni de rugăciune (Pravila Mică). – 2. A întrista, a supăra, a apăsa. – Bg. mahnuvam „a despărți”, din sl. machati „a agita” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 182; Tiktin), cf. bg. maham „a agita”, sb. mahnuti „a mișca”. Sensul înv. al lui mîhni nu apare în dicționare. – Der. mîhneală, s. f. (înv., întristare, supărare, chin); mîhnicios, adj. (dureros, întristător); mîhniciune, s. f. (înv., chin).

MÎHNI vb. IV. R e f l. 1. A se indispune, a se supăra, a se amărî, a se întrista. Cătră tinre chemaiu cîndu mîhni-se înrima mea. PSALT. HUR. 50^v/3, cf. 120^v/1. Că să ești și păcătos, nu te mîhni, că milostiv lasie. . . aespuuoriui. coresi, ev. 5, cf. 78, 330. Să nu vă mâhniți și poporul să nu să mâhnească. DOSOFTEI, ap. GCR I, 259/17. Nu te mîhni, o Leone, că iată apa aproape iaste (a. 1692). GCR I, 299/22. Duca Vodă dacă au înțăles . . . s-au mîhnit. NECULCE, L. 63, cf. MAN. GÖTT. 8. Nu te mîhni pentru că soarele apune. MARCOVICI, D. 14/23, cf. 9/13. S-au mîhnit pentru această întîmplare. DRĂGHICI, R. 114/6. Nici mă mîhnesc pe cineva. PANN, E. I, 12/8. Pentru ce să te mîhnești ? NEGRUZZIi, S. I, 50. De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit. ALEXANDRESCU, O. I, 118. Auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mâhnit. CREANGĂ, P. 110. Cînd auzi Deianira una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului. ISPIRESCU, U. 77. Cînd arde satul și tu-n munte ești, Nu plîngi că ard ai tăi și te mîhnești. COȘBUC, P. II, 282. Nu te mîhni, că tot drag ne ești! C. PETRESCU, A. R. 54. El în suflet s-a mîhnit Și din gură a grăit. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ T r a n z. Teamă n-am, nice mă poate Veaste rea să mă mîhnească. DOSOFTEI, PS. 17/7. Socotind să nu-i mîhnească . . . au poroncit să nu se mai ivească acele cărți. N. COSTIN, LET. II, 95/9, cf. ANON. CAR. De Orest nu-mi pomeni. . . scoală-te, nu mă mîhni. BELDIMAN, O. 16/18. Eu viața toată aș da, Numai ca să poci afla Pătimirea ce-l mâhnește. PR. DRAM. 307. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I, 141. L-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor. CARAGIALE, O. II, 255, cf. 276. Niciodată plecarea lui Gheorghe la școală nu mîhnise casa atît de adînc. VLAHUȚĂ, O. A. I, 120. Parc-aș plînge viața toată Dac-aș ști că te-am mîhnit. COȘBUC, P. I, 178. Cum d-a mîhnit pe mama Iara. DELAVRANCEA, H. T. 142. Preferă să-l mîhnească azi, decît să-l lase pe drumuri mai tîrziu. REBREANU, R. I, 256. Această întîmplare mîhni pe cuviosul nostru. STĂNOIU, C. I. 161. ♦ (Învechit, cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „despre”, „asupra”) A se mînia. Nu osînditei munci să se mîhnească, că mai amar va fi. CORESI, EV. 214. Pentru aceasta s-au mîhnit inimile boierilor despre dînsul. NECULCE, LET. II, 415/28. Frică ne iaste să nu cumva să se mîhnească asupra ta. MINEIUL (1 776), 162^r2/25. ♦ (Învechit) A-i părea rău, a se căi; a se pocăi. Auzind propovedania lui Petru, să mîhniră întru inimă și să pocăiră și să botezară în credința lui H[risto]s. N. TEST. (1 648), 181^r/29. ◊ T r a n z. Și zeace a lunii aceștia aleasă sf[î]ntă va fi voauă, și să măhniți sufletele voastre și tot lucrul să nu faceți. BIBLIA (1 688), 118¹/13. – Prez. ind.: mîhnesc. – Etimologia necunoscută.