mâhnit, ~ă a [At: PSALT. HUR. 36^v/2 / V: (reg) măcn~, măgn~, mâcn~, mâgn~ / Pl: ~iți, ~e / E: mâhni] 1 Trist. 2 (Fig) Sumbru. 3 (Bis; înv) Pocăit. 4 (Reg, îf mâgnit) Mânios (1).

măcnit, ~ă a vz mâhnit

măgnit, ~ă a vz mâhnit

mâgnit, ~ă a vz mâhnit

MÎHNIT, -Ă, năimiți, -te, adj. Întristat, îndurerat; trist. Prin zarva veselă numai el trecea mîhnit, ducîndu-și calul de căpăstru. DUNĂREANU, CH. 31. Ei erau așa de mîhniți, de nu mai le-a ticnit mîncarea. CREANGĂ, P. 12. Ești mîhnită, dar senină! Ce să plîngi?... Ce poți oare fi de vină Dacă fața ți-e urîtă? EMINESCU, O. I 464. ◊ Fig. Din alăuta țiganului izvora o melodie mîhnită. SADOVEANU, O. I 303. Aici am petrecut foarte mîhnite sărbători. KOGĂLNICEANU, S. 100.

MÂHNIT adj. 1. v. supărat. 2. v. posomorât.

MÎHNIT adj. 1. abătut, amărît, deprimat, descurajat, indispus, îndurerat, întristat, necăjit, supărat, trist, (pop.) obidit, (înv. și reg.) scîrbit, supărăcios, (înv.) dosădit, ponosit, pricăjit, (fig.) cătrănit, pleoștit, plouat. (E tare ~ de vestea primită.) 2. întristat, posomorît, trist, (fig.) înnegurat, înnorat, întunecat, mohorît. (O față ~.)

MĂGNÍT, -Ă adj. v. mîhnit.

MÎHNÍT, -Ă a d j. 1. Supărat, amărît, întristat, trist; abătut, deprimat. Dereptu carea mîhnitu îmblu. PSALT. HUR. 36^v/2. Șezu măhnit, neștiind ce va face. DOSOFTEI, ap. GCR I, 255/3. Să duse mîhnit că avea avuție multă. N. TEST. (1 648), 54^v/14, cf. ST. LEX. 164^v1/1. Sînt foarte mîhnit pentru atîte nenorociri ce ți s-au întîmplat. DRĂGHICI, R. 92/24. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/23. Boierii ieșiră măhniți. NEGRUZZI, S. I, 140, cf. 39. Ești săracă, dar bogată, ești mâhnită, dar senină! EMINESCU, O. IV, 37. Ipate era mîhnit pentru pierderea lui Chirică. CREANGĂ, P. 178. Neavînd încotro, iesă măhnit. id. ib. 219. Omul acesta a trăit, mai des mîhnit, mai rar vesel. CARAGIALE, O. III, 7. Auzul șoptea inimei mîhnite neașteptate cuvinte de speranță. ODOBESCU, S. III, 96. Amîndoi ieșiră mîhniți. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. Prin zarva veselă numai el trecea mîhnit. DUNĂREANU, CH. 31. Și florile-și vor plînge măhnită surioară. COȘBUC, S. 80. Lumea e mâhnită ca după întîmplări de acestea. CĂLINESCU, E. O. II, 300, cf. STĂNOIU, C. I. 196. Mîhnit pleacă tata prin sat. STANCU, D. 315. Călătorule măhnit, Și prin lume rătăcit! ALECSANDRI, P. P. 46. S-o pornit trii crai mîhniț. GRAIUL, I, 495, cf. ALR II 3 704/235, 365, 551. ◊ F i g. Lumina mîhnită din sfeșnic se răsfrîngea în ochii lui. SADOVEANU, O. I, 136. ♦ Sumbru, dezolant, mohorît. Aici am petrecut foarte mîhnite sărbători. KOGĂLNICEANU, S. 100. Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mîhnite. ALECSANDRI, P. I, 21. Zaharia Duhu alungă gîndurile mÎhnite. C. PETRESCU, R. DR. 43. 2. (Regional, în forma mîgnit) Mînios (I 1). Cf. ALR II 3 704/102, 704,762, 833, 872, 886, 3 682/762. – Pl.: mîhniți, -te. – Și: (regional): mîgnit, -ă, măgnít, -ă (ALR II 3 704/157, 334), mîcnít, -ă (ib. 3 704/928), măcnít, -ă (ib. 3 704/605) adj. – V. mîhni.