negație sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr négation] 1-2 Negare¹ (1-2). 3 Cuvânt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice, contestă ceva sau pe cineva. 4 Factor logic pe baza căruia se respinge o expresie, contestând valoarea de adevăr susținută de ea. 5 (Lin) Cuvânt sau grup de cuvinte cu ajutorul cărora se neagă ideea exprimată de o propoziție sau de una dintre părțile ei. 6 (Flz; șîs negarea ~i) În concepția materialist-dialectică, una dintre cele trei legi dialectice principale, potrivit căreia dezvoltarea se prezintă ca o înlănțuire de negații, o acțiune permanentă de înlocuire a calității obiectelor și fenomenelor în cadrul mișcării universale, al cărei izvor principal rezidă în contradicțiile interne ale lucrurilor și care implică atât distrugerea cât și conservarea parțială a însușirilor anterioare, precum și ridicarea lor pe un plan superior Si: negare¹ (3). 7 Semn grafic prin care se neagă ceva în logică sau matematică.

NEGAȚIE, negații, s. f. Faptul de a nega; judecată negativă prin care declarăm nevalabilă legătura dintre două sau mai multe noțiuni. Întrebarea retorică, adică aceea care impune afirmația sau negația pe care vorbitorul dorește s-o obțină de la ascultătorii săi este bine cunoscută de Bălcescu. VIANU, A. P. 31. ♦ Simbol grafic care reprezintă negația în lucrări de logică sau de matematică. ♦ Cuvînt care dă unei propoziții un înțeles negativ. «Nu» și «nicidecum» sînt negații.

NEGAȚIE s.f. Negare. ♦ Categorie filozofică care reflectă acțiunea permanentă, complexă de schimbare a calității obiectelor și proceselor în cadrul mișcării universale. ♦ Judecată, propoziție care neagă ceva (declarînd nevalabilă legătura dintre mai multe noțiuni). ♦ Semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică). ♦ Cuvînt care dă un sens negativ unei propoziții. [Gen. -iei, var. negațiune s.f. / cf. lat. negatio, fr. negation].

NEGAȚIE s. f. 1. negare. ◊ judecată, propoziție care neagă ceva. ◊ semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică). ◊ cuvânt care dă un sens negativ unei propoziții. 2. categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la o calitate la alta, înlăturarea vechiului și afirmarea noului, unitatea dintre continuu și discontinuu în procesul dezvoltării. ♦ negarea ĩ = principiu fundamental al dialecticii potrivit căruia dezvoltarea este înțeleasă ca un proces continuu de înnoire, de negare și preluare selectivă a vechiului. 3. anulare a repartizării unui absolvent al învățământului superior în vederea angajării pe alt post. (< fr. negation, lat. negatio)

negație s. f. (înv.; folosit până în decembrie 1989) ◊ „Din păcate însă, acordul de principiu pentru schimbarea repartizării («negația», cum i se mai spune), ca și «oferta», de altfel, se pronunță uneori cu o surprinzătoare ușurință.” Sc. 21 III 74 p. 4. ◊ „[...] vizualizez scena în care stagiara intră în biroul secretarului de partid pe județ, decisă să facă orice compromis pentru a-i smulge «negația» [...]” R.lit. 16/96 p. 17; v. și Fl. 11 X 79 p. 15; v. și conductor-arhitect (formal din fr. négation; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

NEGAȚIE ~i f. 1) v. A NEGA. 2) Cuvânt sau gest care neagă ceva. 3) Operație logică prin care se contestă valabilitatea legăturii dintre două sau mai multe noțiuni. /<fr. négation, lat. negatio, ~onis

negațiune sf vz negație

NEGAȚIUNE s.f. v. negație.

negați(un)e f. 1. acțiunea de a nega; 2. Gram. vorbă ce servă a nega, ca nu, nicidecum.

* negațiúne f. (lat. negatio, -ónis). Acțiunea de a nega. Gram. Cuvîntu care arată o negațiune ca: nu, nicĭ. – Și -áție și -áre.

negație (desp. -ți-e) s. f., art. negația (desp. -ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (desp. -ți-i-)

negație (-ți-e) s. f., art. negația (-ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (-ți-i-)

negație s. f. (sil. -ți-e), art. negația (sil. ți-a), g.-d. art. negației; pl. negații, art. negațiile (sil. -ți-i-)

negație

NEGAȚIE s. v. contestare.

NEGAȚIE s. contestare, dezmințire, negare, renegare, tăgadă, tăgăduială, tăgăduire, (înv.) tagă, tăgăduință. (~ celor afirmate de cineva.)

Negație ≠ afirmație

NEGAȚIE s. f. (cf. lat. negatio, fr. négation): cuvânt cu ajutorul căruia se neagă ideea exprimată de o parte de propoziție sau de o propoziție prin predicatul ei, ca de exemplu cuvântul nu în propozițiile „Nu Ion a luat cartea, ci Vicu” (se neagă ideea de subiect); „Nu cartea a luat-o Vicu, ci caietul” (se neagă ideea de obiect direct); „Ion nu a luat cartea” (se neagă ideea exprimată de întreaga propoziție prin predicatul ei).