OȘTIRE, oștiri, s. f. (Înv. și pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.

oștire sf [At: URECHE, ap. LET. I, 120/12 / Pl: ~ri / E: oști] 1 (Înv) Expediție militară Si: campanie, oștit¹ (1), război. 2 Asediu. 3 Armată. 4 (Fig) Mulțime. 5 Serviciu militar.

OȘTIRE, oștiri, s. f. (Pop.) Armată, oaste, oștime. – V. oști.

OȘTIRE, oștiri, s. f. (Învechit și arhaizant) Armată, oaste. L-ale țării flamuri negre Cîrlova oștirea cheamă. EMINESCU, O. I 32. Istoria zice, la începutul biografiei lui Mihai Viteazul, că el, ca ban al Craiovei, avea o oștire deosebită. BĂLCESCU, O. I 14. Sînt plini munții de oștire, sună zalele de fier. ALEXANDRESCU, M. 21. ◊ Fig. Să cobor stelele ceriului și întinderea albă, ca să se asemene cu oștiri de flori de aur și argint. EMINESCU, N. 59.

OȘTIRE ~i f. pop. Totalitate a forțelor armate ale unei țări; oaste; armată. /v. a se oști

oștire f. armată. [V. oaste].

oștíre f. (d. oștesc). Vechĭ. Expedițiune militară. Azĭ. Oaste.

oștire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. oștirii; pl. oștiri

oștire (înv., pop.) s. f., g.-d. art. oștirii; pl. oștiri

oștire s. f., g.-d. art. oștirii; pl. oștiri

OȘTIRE s. v. armată.

OȘTIRE s. v. conflict, război.

OȘTIRE s. (MIL.) armată, oaste, putere, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Oraș cucerit de ~ dușmană.)

oștire s. v. CONFLICT. RĂZBOI.