pizmă sf [At: PSALT. 235 / S: pismă / Pl: (pop) ~me, (reg) pizmi / E: slv пизма, ngr πεῖσμα] 1 (Îrg) Dușmănie. 2 (Îrg) Răutate. 3 (Pop) Invidie. 4 (Îrg; îe) A-și pune în ~ sau (înv) a pune ~ A se supăra pe cineva. 5 (Îrg) Ciudă. 6 (Îlpp) În ~ma (cuiva) Cu intenția de a supăra pe cineva, de a face cuiva în necaz. 7 (Îal) În pofida cuiva. 8 (Îe) A se lua (sau a se pune) în ~ (cu cineva) A face în ciudă cuiva. 9 (Îae) A se lua la ceartă cu cineva. 10 (Îvr) Zel. corectat(ă)

PIZMĂ s. f. Invidie, ciudă. Ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraților și cumnatelor, care se uitau cu ochi răi și pizmă la dragostea lor. POPESCU, B. III 9. Oamenii corupți și plini de ură și de pizmă împotriva Ioanei se sileau mai mult să o șteargă de deplin din aducerea-aminte a slabului rege. ODOBESCU, S. I 20. Strîmbătatea izvorăște din siluire, din pizmă, din jefuire și din neștiință. RUSSO, O. 27. ◊ Loc. prep. În pizma (cuiva) = în necazul, în ciuda (cuiva). Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă, Numa-n pizma mea să facă, Cîntă hoțul de mă seacă. TEODORESCU, P. P. 346. ◊ Expr. (Neobișnuit) A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă, la supărare cu cineva. De ce a trebuit să se pună în pizmă cu Ciulic? SLAVICI, N. I 281.

PIZMĂ ~e f. 1) Sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația cuiva în societate sau de calitățile cuiva; invidie; ciudă. 2) Sentiment de animozitate ascunsă (față de cineva); pică; ranchiună. /<sl. pizma

pizmă f. 1. necaz pentru fericirea sau succesul altuia; 2. ciudă: ce te ai pus în pizmă? PANN. [Gr. mod.].

pízmă f., pl. e (ngr. pisma, cĭudă, d. vgr. peisma, convingere: vsl. bg. sîrb. pízma). Rar azĭ. Invidie. În pizma cuĭva, în cĭuda luĭ.

pizmă (pop.) s. f., g.-d. art. pizmei

pizmă (pop.) s. f., g.-d. art. pizmei

pizmă s. f., g.-d. art. pizmei; pl. pizme

pismă, -me.

PIZMĂ s. v. animozitate, discordie, dușmănie, învrăjbire, ostilitate, pornire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.

PIZMĂ s. v. invidie.

PIZMĂ s. ciudă, gelozie, invidie, necaz, pică, pornire, ranchiună, (rar) înciudare, (pop.) năduf, obidă, pizmuire, pofidă, (înv., reg. și fam), parapon, (înv. și reg., în Bucov.) băsău, (înv. și reg.) măraz, scîrbă, (reg.) pildă, zăcășeală, zăcășie, (prin Mold.) bănat, (Transilv.) dîcă, (Ban. și Olt.) inat, (Mold.) poxie, (înv.) patos, răpștire, rîvnire, zavistie, zavistnicie, (fam.) boală. (Îl roade ~; simte o ~ nestăpînită pe...)

pizmă s. v. ANIMOZITATE. DISCORDIE. DUȘMĂNIE. ÎNVRĂJBIRE. OSTILITATE. PORNIRE. URĂ. VRAJBĂ. VRĂJMĂȘIE. ZÎZANIE.

pizmă (pizme), s. f. – Invidie, ciudă. – Var. pismă. Mr., megl. pizmă. Mgr. πεĩσμα „ciudă” (Munrnu 45), parțial prin intermediul sl. pizma (Vasmer, Gr., 117), cf. sb. pizma, bg. pizm. – Der. pizmaș, s. m. (invidios); pizmătăreț (var. pizmătar), adj. (invidios), cf. ngr. πειρματάρης; pizmătarnic, adj. (invidios), cu suf. dublu; pizmos, adj. (invidios); pizmui (var. înv. pizmălui), vb. (a invidia); pizmuitor, adj. (invidios). Rut. pizma trebuie să provină din rom. (Miklosich, Wander., 18).

pizmă, pizme, s.f. (înv.; pop.) 1. ciudă, necaz, nemulțumire; dușmănie, ură; invidie, gelozie; răutate, vrajbă. 2. zel, râvnă.