POVĂȚUIRE, povățuiți, s. f. (Pop.) Faptul de a povățui; sfat, îndrumare, povață. – V. povățui.

povățuire sf [At: (a. 1750-1780) GCR II, 82/25 / Pl: ~ri / E: povățui] (Înv) 1 Îndrumare în legătură cu luarea unei hotărâri într-o situație dificilă, în adoptarea unei atitudini, pentru atingerea unui scop etc. 2 (Pex; ccr) Povață (4). 3 (Spc) Lucrare literară care conține sfaturi, îndemnuri. 4 Guvernare. 5 Învățare. 6 Inițiere. 7 (Rar) Indicare. 8 Comandă a unei unități militare Si: conducere. 9 Conducere a unui autovehicul, a unor mecanisme etc. 10 Impunere. 11 Ordonare. 12 Hotărâre. 13 (Fiz) Ductilitate.

POVĂȚUIRE, povățuiri, s. f. Faptul de a povățui; sfat, îndrumare, povață. – V. povățui.

POVĂȚUIRE, povățuiri, s. f. Faptul de a povățui; îndrumare, călăuzire; (concretizat) sfat, povață, învățătură. Sub povățuirea unui părinte învățat, deosebitele țări pe unde trecea era ca o carte deschisă dinaintea ochilor săi. NEGRUZZI, S. II 142. Istoria este... testamentul lăsat de către strămoși strănepoților, ca să le slujească de tălmăcire vremii de față și de povățuire vremii viitoare. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. Lebăda e omul ce dă povățuire Acelor cari umblă pe cale de pieire. ALEXANDRESCU, P. 83.

povățuire (pop.) s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

povățuire (pop.) s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

povățuire s. f., g.-d. art. povățuirii; pl. povățuiri

POVĂȚUIRE s. v. sfat.

POVĂȚUIRE s. v. comandă, conducere, șefie.

POVĂȚUIRE s. îndemn, îndrumare, învățătură, povață, sfat, vorbă, (pop.) învăț, consiliu, cuget, dăscălie, gînd, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat ~.)

povățuire s. v. COMANDĂ. CONDUCERE. ȘEFIE.