pronunție sf [At: CALENDARIU (1794), 29/16 / Pl: ~ii / E: lat pronuntio, it pronunzia] 1 Emitere a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 2 Articulare a sunetelor, silabelor, cuvintelor etc. cu ajutorul organelor vorbirii. 3 Pronunțare (3).

PRONUNȚIE, pronunții, s. f. (Învechit) Pronunțare (1). Chiar versul lui Heliade, pe care-l citarăm, deși nu conține decît două cuvinte monosilabice, este foarte greu la pronunție. MACEDONSKI, O. IV 38. Rotunjindu-și gura pe o pronunție afectată, declamatoare, își înecă vorbele din urmă într-un rîs artificial. VLAHUȚĂ, O. A. IV 59. – Variantă: pronuncie (NEGRUZZI, S. I 347) s. f.

PRONUNȚIE s.f. Pronunțare; rostire. [Gen. -iei. / după fr. prononciation].

PRONUNȚIE s. f. pronunțare (1). (< lat. pronuntio, it. pronunzia)

PRONUNȚIE ~i f. v. PRONUNȚARE. /<it. pronunzia, lat. pronuntio, ~onis

pronunție (desp. -ți-e) s. f., art. pronunția (desp. -ți-a), g.-d. art. pronunției; pl. pronunții, art. pronunțiile (desp. -ți-i-)

pronunție (-ți-e) s. f., art. pronunția (-ți-a), g.-d. art. pronunției; pl. pronunții, art. pronunțiile (-ți-i-)

pronunție s. f. (sil. -ți-e), art. pronunția (sil. -ți-a), g.-d. art. pronunției; pl. pronunții, art. pronunțiile (sil. -ți-i-)

PRONUNȚIE s. 1. v. pronunțare. 2. pronunțare, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. v. fonetism.

PRONUNȚIE s. 1. articulare, articulație, emitere, pronunțare, rostire, (înv.) prozodie. (~ deslușită a sunetelor.) 2. pronunțare, (înv.) pronunțiație. (Are o ~ străină.) 3. (FON.) fonetism, pronunțare, rostire. (~ regională.)

PRONUNȚIE s. f. (cf. it. pronunzia, după fr. prononciation): v. pronunțare.