puț² sn [At: CORESI, EV. 151 / V: (îvr) poț / Pl: ~uri / E: ml puteus] 1 Fântână. 2 (Îs) ~ colector Cavitate în care se adună apele captate prin drumuri, drintr-un strat de apă freatică. 3 (Rar; îs) ~ artezian Fântână arteziană. 4 (Îs) ~ absorbant Groapă făcută până la un strat de pământ permeabil, prin care se introduc în sol, în cantități mici, apele uzate din canale, după o curățire prealabilă de corpurile în suspensie pe care le conțin. 5 (Îe) A căra apă la ~ A întreprinde acțiuni zadarnice. 6 (Pfm; îe) A cădea (sau a sări) din lac în ~ A da de un rău mai mare, fugind de alt rău. 7-8 (Rar; îe; îlav) (A se simți) ca câinele în ~ (A se simți) prost. 9 (Rar; îe) A cădea ca pisica în ~ A ajunge într-un loc sau într-o situație care nu ți se potrivește sau în care nu te-ai fi așteptat să ajungi. 10 (Reg; îs) ~ părăsit Persoană care consumă băuturi alcoolice fără să se îmbete. 11 (Reg) Joc de copii care constă din construirea, din coceni de porumb suprapuși, a unui puț² (1). 12 Gaură cilindrică forată în scoarța pământului pentru exploatarea unui zăcământ de petrol. 13 (Pex) Sondă. 14 Spărtură în mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală, făcută pentru extracție, aeraj sau pătrunderea personalului în mină. 15 (Pan) Locaș al unei nave în care se depozitează lanțurile ancorelor. 16 (Mun; Dob) Groapă în pământ pentru păstrarea cerealelor. 17 (Reg) Zgomot care se face la golirea lichidului din ulcior. 18 (Ast; reg; art) Pegas.

puț¹ i [At: CV 1950, nr. 11-12, 40 / E: ger putz] (Buc) Strigăt cu care se asmut câinii asupra cuiva.

PUȚ, puțuri, s. n. 1. Fîntînă. Carul se opri lîngă puț și argatul dejugă boii să-i adape. SANDU-ALDEA, U. P. 98. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. O cumpănă se-nalță aproape de un puț. ALECSANDRI, P. A. 128. ◊ Expr. A căra apă la puț v. apă. A cădea (sau a sări, a da) din lac în puț... v. lac. Dracul nu face biserici, nici puțuri (pe) la răspîntii = de la omul rău, numai la rău să te aștepți. Puț absorbant = groapă săpată în locuri lipsite de canalizare, pentru a permite scurgerea apelor pînă la un strat permeabil care să le absoarbă. Puț artezian v. artezian. Puț orb v. orb. 2. Săpătură, de obicei verticală, într-o mină, care leagă zăcămîntul cu suprafața sau cu o galerie principală și care servește la extracție, la aeraj sau la accesul personalului. După ce, în primele timpuri, au scos numai cărbunii de la suprafață... oamenii au născocit puțurile. BOGZA, V. J. 54. ♦ (De obicei determinat prin «de petrol») Gaură săpată în pămînt pentru extragerea petrolului.

PUȚ ~uri n. 1) Groapă adâncă (cu pereții pietruiți sau betonați), săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă, pentru alimentarea cu apă potabilă; fântână. 2) Săpătură într-o mină care servește drept cale de transport pentru mineri și materiale și ca mijloc de aerisire. 3) Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. /<lat. puteus

puț n. 1. groapă săpată în pământ spre a scoate apă; 2. orice groapă: puțuri de păcură. [Lat. PUTEUS].

puț n., pl. urĭ (lat. pŭtĕus, it. pozzo, pv. potz, fr. puits, sp. pozo, pg. poco). Vest. Fîntînă, groapă săpată drept în jos în pămînt ca să scoțĭ apă; groapă foarte adîncă de scos păcură saŭ de cercetat pămîntu. A cădea din lac în puț, a cădea dintr’o nenorocire într’alta maĭ mare.

poț sn vz puț² corectat(ă)

FURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🚜 Unealtă alcătuită dintr’o prăjină de lemn tare terminată prin doi sau trei craci ascuțiți și încovoiați, numiți „coarne”; cu ajutorul ei se strînge fînul, se întorc sau se cară snopii, etc. (🖼 2237) ¶ 2 pr. anal. Nume dat la diferite lucruri ce prezintă doi craci ca și furca; furca puțului, stîlpul, între cracii de sus ai căruia oscilează cumpăna puțului (👉 PUȚ): lîngă un puț părăsit, cu ghizdurile desfăcute și cu furca strîmbă LUNG.; furca scrînciobului, stîlpul orizontal de care e fixat scrînciobul; furca carului, numită și „pisc” sau „gruiu”, partea carului, fixată de osie, care leagă inima de proțap; 🫀 furca pieptului, extremitatea inferioară a sternului: fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului CAR. ¶ 3 💒 Fie-care din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești ¶ 4 Par cu două crăcane în partea de sus ce se împlîntă în pămînt la construirea unui pătul sau pentru alte scopuri ¶ 5 🐑 O crestătură ce se face la urechile oilor, numită și „furculiță” ¶ 6 pl. Spînzurătoare: într’acel loc ce au furat dobitocul acolo să-l spînzure în furci PRV. -MB. ¶ 7 🏛 Furcile caudine 👉 CAUDIN ¶ 8 Băț, la capătul căruia se leagă caierul (de cînepă, de in, de lînă) spre a fi tors (🖼 2238-2244); a da de ~, a da de făcut, de împlinit lucruri grele, istovitoare; a (mai) avea de ~, a avea încă unele lucruri grele de făcut, unele greutăți de învins; a bate ~, a bate sdravăn; a ținea ~, a ținea morțiș ¶ 9 Șezătoare, unde se toarce cu furca: cîntau cu toatele cînd erau la ~ ISP.; familiar: vorbe de ~, vorbe de clacă [lat. furca].

puț s. n., pl. puțuri

puț s. n., pl. puțuri

puț s. n., pl. puțuri

PUȚ s. 1. v. fântână. 2. v. sondă. 3. (reg.) șaht. (~ de mină.)

PUȚ s. 1. apă, fîntînă, (reg.) bunar, (înv.) cișmea. (Du-te la ~ și adu o găleată plină.) 2. sondă. (~ de petrol.) 3. (reg.) șaht. (~ de mină.)

PUȚUL s. art. v. pegas.

puțul s. art. v. PEGAS.

puț (puțuri), s. n. – Fîntînă. – Mr. puț, istr. put. Lat. pŭteus (Pușcariu 1415; Candrea-Dens., 1490; REW 6877), cf. it. pozzo (sard. puzzu), prov. pous, fr. puits, cat. pou, sp. pozo, port. poço, alb. pus (Philippide, II, 652). – Der. puțar, s. m. (fîntînar; muncitor la o sondă de țiței), pe care REW 6873 îl derivă direct din lat. putearius.

puț! interj. (reg.) strigăt cu care se asmut câinii asupra cuiva.

a cădea din lac în puț expr. a avea parte de o neplăcere încercând să evite o alta mai mică.

din lac în puț expr. dintr-o situație critică într-alta și mai critică; din rău în mai rău.