ravagiu sn [At: BRĂESCU, V. 37 / V: ~vaj / Pl: ~ii, (îvr) ~ri / E: fr ravage] 1 (Mpl; de obicei în legătură cu verbul „a face”) Distrugere cauzată de furtuni, inundații etc. 2 Pustiire provocată de boli, epidemii etc. 3 (Pex) Pagubă.

RAVAGIU, ravagii, s. n. (Mai ales la pl., de obicei în legătură cu verbul «a face») Pagubă, distrugere, pustiire (cauzată de furtuni, de boli etc.). Bolile sociale [în Antile], fac ravagii: malaria dezolează populația țărmurilor joase. V. ROM. aprilie 1954, 65. – Pl. și: (învechit) ravagiuri (NEGRUZZI, S. III 61).

RAVAGIU s.n. Pustiire, stricăciune, pagubă cauzată de o furtună, de o inundație etc. [Pron. -giu, pl. -ii, var. ravaj s.n. / < fr. ravage].

RAVAGIU s. n. (pl.) stricăciune, pagubă, pustiire. (< fr. ravage)

RAVAGIU ~i n. mai ales la pl. Distrugere cauzată de unele fenomene ale naturii (inundații, furtuni, epidemii etc.); pagubă de mare proporție. /<fr. ravage

*ravágiŭ și -áj n., pl. e (fr. ravage, curs impetuos, pagubă cauzată de ape saŭ de alt-ceva, d. ravir, a răpi). Barb. Mare pagubă, devastare, pustiire, distrugere: ravajele potopuluĭ, cĭumeĭ, holereĭ, bețiiĭ.

ravaj sn vz ravagiu

RAVAJ s.n. v. ravagiu.

ravagiu (rar) s. n., art. ravagiul; (mai frecv.) pl. ravagii, art. ravagiile (desp. -gi-i-)

ravagiu [giu pron. gĭu] s. n., art. ravagiul; pl. ravagii, art. ravagiile (-gi-i-)

ravagiu s. n. [-giu pron. -giu], art. ravagiul; pl. ravagii, art. ravagiile (sil. -gi-i-)

ravagiu, pl. ravagii