RĂSUFLU, răsufluri, s. n. (Pop.; și fig.) Răsuflare. ♦ (Înv.) Timp de odihnă; scurt repaus, răgaz. – Din răsufla (derivat regresiv).

răsuflu sn [At: NEGRUZZI, S. III, 497 / S și: răzs~, res~ / Pl: ~ri / E: pvb răsufla] 1 (Pop) Respirație (1). 2 (Îe) A-și ține ~l A-și ține răsuflarea (4). 3 (Înv) Timp de odihnă.

RĂSUFLU, răsufluri, s. n. (Și fig.) Răsuflare. ♦ (Înv.) Timp de odihnă; scurt repaus, răgaz. – Din răsufla (derivat regresiv).

RĂSUFLU, răsufluri, s. n. 1. Răsuflare, respirație. Apoi, cu răsufluri puține, Simțîndu-și tot trupu-nghețat Își trage mantaua pe sine. COȘBUC, P. II 15. ◊ (Poetic) Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. ◊ Expr. A-și ține răsuflul = a-și ține răsuflarea, v. răsuflare. S-aștepte... ținîndu-și răsuflul, adunîndu-și puterile. C. PETRESCU, A. R. 5. Țiindu-și răsuflul, au trecut prin un șir de odăi. NEGRUZZI, S. I 78. 2. (Învechit) Timp de odihnă, răgaz. Cînd... aș avea ticnă un ceas, aș putea să-mi iau răsuflu și să spun ce pătimesc. CONACHI, P. 202.

răsuflu n. (poetic) răsuflare: lanul încă umed de răsuflul aurorei AL. [V. suflà].

1) răsúflu n., pl. urĭ (d. răsufla). Vechĭ. Răsuflare. Fig. A da răsuflu, a lăsa să se odihnească. A-țĭ lua răsuflu, a te odihni. V. dușcă.

răsúflet n., pl. e. Rar. Răsuflare: ținîndu-șĭ răsufletu. Răgaz: A spune dintr’un răsuflet (Agrb. Înt. 108), a spune dintr’un suflet, răpede. – Și răsuflu, pl. urĭ. V. dușcă.

răsuflu (pop.) (desp. -su-flu) s. n., art. răsuflul; pl. răsufluri

răsuflu (pop.) (-su-flu) s. n., art. răsuflul; pl. răsufluri

răsuflu s. n. (sil. -flu), art. răsuflul; pl. răsufluri

răsuflet (pop.) (desp. -su-flet) s. n., pl. răsuflete

RĂSUFLU s. v. odihnă, răgaz, răsuflare, repaus, respirație, suflare.

răsuflu s. v. ODIHNĂ. RĂGAZ. RĂSUFLARE. REPAUS. RESPIRAȚIE. SUFLARE.