scânteia [At: CANTEMIR, I. I. I, 41 / P: ~te-ia / V: (îvr) schin~ / Pzi: 3 ~ză, scânteie (A și: (rar) scânteie) / E: scânteie] 1 vi A produce sau a împrăștia scântei (1). 2 vr (Reg; îf schinteia) A se arde (2). 3 vi (Mai ales d. surse de lumină) A produce o lumină puțin intensă (și intermitentă), ca o scânteie (1) Si: a licări, a luci. 4 vi A produce o lumină vie, strălucitoare Si: a străluci, a sclipi (1), a scăpăra¹ (15). 5 vi (D. ochi, privire) A avea o strălucire specifică, vie, care trădează un sentiment puternic Si: a luci, a sclipi, a scăpăra¹ (20). 6 vi (D. oameni) A privi pătrunzător.

A SCÂNTEIA pers. 3 ~iază intranz. 1) (despre aștri și despre alte surse de lumină) A răspândi o lumină slabă tremurândă; a licări ca o scânteie. Stelele ~iază. 2) A luci, reflectând emanația unei alte surse de lumină; a sclipi. Picăturile de rouă scânteiau în lumina soarelui. 3) (despre ochi) A avea o strălucire deosebită (din cauza unei emoții puternice); a sticli; a sclipi; a luci. 4) A împrăștia scântei. Rugul ~iază. /Din scânteie

scânteià v. 1. a da scântei, a arunca o lumină vie: stelele scânteiază; 2. fig. a străluci de mânie: îi scânteiază ochii.

schinteia v vz scânteia

SCHINTEIA vb. I v. scînteia.

SCÎNTEIA, scînteiez, vb. I. Intranz. 1. A licări ca o scînteie (care apare și dispare), a străluci, a luci, a sclipi. Privirea lui s-a dus mai departe, spre oglinzile rîului, care scînteiau printre lunci și spre munții încununați de cețuri albăstrii. SADOVEANU, N. P. 8. Pe frunzele pomilor scînteiau ca niște pietre scumpe picăturile de apă. SANDU-ALDEA, U. P. 195. ◊ Tranz. (Rar) S-au pierdut spre Balcanii, pe care în zilele cu cer limpede, dacă mă sui pe măgură, îi văd lucind, scînteind în lumină spinări gheboase, pietroase. STANCU, D. 193. ♦ (Despre ochi) A privi viu, pătrunzător (sub impresia unui sentiment puternic); a luci, a sclipi. Un gol, deodată, se făcu în jurul bătrînului zburlit și furios, care aștepta gata să lovească, la pîndă, cu ochii scînteind ca o fiară încolțită. BART, E. 301. Cînele se uită, îi scînteiază ochii. DELAVRANCEA, H. T. 266. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul, ai căruia ochi scînteiară ca un fulger. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (Poetic) Umbra feței străvezii E albă ca de ceară – Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie-n afară. EMINESCU, O. I 88. 2. A împrăștia scîntei. Ard nuielele trăsnind, Crește para scînteind. ALECSANDRI, P. II 106. ◊ (Poetic) Luceafărul de ziuă scînteia, parc-ar fi fost scos din foc. SANDU-ALDEA, U. P. 128. – Prez. ind. pers. 3 și: scînteie (EMINESCU, O. I 209). – Variantă: schinteia (MACEDONSKI, O. I 29) vb. I.

scînteĭéz v. intr. (d. scînteĭe). Strălucesc foarte viŭ, sclipesc: stelele scînteĭaŭ, ochiĭ lupuluĭ scînteĭaŭ în întuneric. Fig. Mă manifest viŭ, scapăr: acest copil scînteĭază de inteligență, această femeĭe scînteĭază de frumuseță. – Pers III scînteĭe, îld. scînteĭază (Em.).

scânteia (a ~) vb., ind. prez. 3 scânteiază, imperf. 3 pl. scânteiau; conj. prez. 3 să scânteieze; ger. scânteind

scânteia (a ~) vb., ind. prez. 3 scânteiază, 1 pl. scânteiem; conj. prez. 3 să scânteieze; ger. scânteind

scânteia vb., ind. prez. 3 sg. și pl. scânteiază, 1 pl. scânteiem; conj. prez. 3 sg. și pl. scânteieze; ger. scânteind

scînteia (ind. prez. 3 sg. și pl. scînteiază, 1 pl. scînteiem)

scânteiez, -teiază 3, -teieze 3 conj., -teiam 1 imp., -teia inf., -teietor adj. v.

SCÂNTEIA vb. 1. v. sclipi. 2. v. lumina. 3. v. străluci. 4. a luci, a sclipi, a străluci, (rar) a strălumina. (Albe coifuri ~.)

SCÎNTEIA vb. 1. a clipi, a licări, a luci, a scăpăra, a sclipi, a străfulgera. (Luminițe ~ în noapte.) 2. a lumina, a sclipi, a străluci. (Candelabre ~ în salon.) 3. a licări, a luci, a scăpăra, a sclipi, a sticli, a străluci. (Ochii îi ~.) 4. a luci, a sclipi, a străluci, (rar) a strălumina. (Albe coifuri ~.)