SMIDĂ, smide, s. f. Desiș format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc. [Var.: (reg.) smid s. n.] – Et. nec.

smidă² sf [At: (a. 1630) ȘTEFANELLI, D. C. 3 / V: (rar) smid, (reg) ~dai sn, șm~, zm~, sim~, zmidai sn / Pl: ~de, smizi, ~duri / E: ns cf smidă¹] 1 Desiș în pădure format din tufișuri de mărăcini, de zmeură, de mure etc. care cresc printre copaci doborâți de furtuni, arși de trăsnete ori tăiați și care constituie un loc greu de pătruns Si: (reg) smidar (1), (reg) smidărie (1). 2 (Pex) Sihlă (1). 3 (Mol) Loc prăpăstios, unde se pătrunde greu. 4 (Mol; Olt) Gard viu. 5 (Reg; îf simidă) Grămadă de butuci și frunze în dezordine.

smidă¹ sf [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 85^r/27 / Pl: ~de, smizi / E: nct] (Înv) 1 Grindină (1). 2 Fulger (1).

SMIDĂ, smide, s. f. Desiș format din arbori tineri sau din tufe de spini, de zmeură etc. [Var.: (reg.) smid s. n.] – et. nec.

SMIDĂ, smide, s. f. Desiș format din copaci tineri sau din tufe de spini, de rugi etc. [Țiganul] a luat-o la fugă prin smidă... – Măi cumătre, vino pe cărare, nu apuca pe acolo, că-i greu de mers. ȘEZ. II 188. – Variantă: smid, smiduri (HOGAȘ, M. N. 162), s. n.

SMIDĂ s. f. (Mold.) Grindină. A: Pre multe locuri au căzut smidă. M. COSTIN. Le trimisă Dumnedzău ploaie cu smidă și cu foc. CRON. 1689, 47^v. Din ceriu fulgere, din nuîri smidă si piatră, în aer focul cu apa să amesteca. CANTEMIR, IST.; cf. DOSOFTEI, VS ; CRON. 1707, 44^r; CRON. 1732, 36^v. // B: Și iarăși le-au mai trimis Dumnezeu ... ploaie cu spidă (sic!) și cu foc. CRON. 1736, 43^r. C: Și le trimise Dumnedzău ploaie cu smidă. CRON. ante 1730, 69^v. Etimologie necunoscută. Cf. p i a t r ă.

smidă f. pădure de brazi arși în care au crescut tufe noui. [Cf. Mold. smidește, fulgeră: sensul primitiv al lui smidă pare a fi «luminiș»].

2) smídă f., pl. e și zĭ (vsl. *svida, pol. swid și swidwa, rus. svidina, corn 1, poate înrudit cu ngr. simýda, mesteacăn. Cp. cu cornet 1 și cu ĭazmă). Desiș de cornĭ, alunĭ, porumbĭ, smeură ș. a. – Pl. și smidurĭ: ne urmam drama pe hogașu săpat de bulucĭ în coasta munteluĭ și eram silițĭ a ocolĭ pin smidurĭ băltoacele ce ne tăiaŭ drumu (Hogaș, VR. 1914, 4,5, 118). – La Vicĭu smidărie. V. tihăraĭe.

1) smídă f., pl. de și zĭ. (cp. cu pol. siviad, furtună, viscol). Vechĭ. Grindină.

simidă sf vz smidă²

smid sn vz smidă²

smidai sn vz smidă²

zmidai sn vz smidă²

zmidă sf vz smidă²

zmidă s.f. v. smidă².

SMID s. n. v. smidă.

smidă s. f., g.-d. art. smidei; pl. smide

smidă s. f., g.-d. art. smidei; pl. smide

smidă s. f., g.-d. art. smidei; pl. smide

smidă, -dei gen. a.

SMIDĂ s. v. grindină, piatră.

SMIDĂ s. (Transilv.) smidărie. (~ de tufe și arbuști.)

smidă s. v. GRINDINĂ. PIATRĂ.

SMIDĂ s. (Transilv.) smidărie. (~ de tufe și arbuști.)

smidă (-de), s. f. – 1. Hățiș, desiș de pădure tînără. – 2. Despădurire, pădure tăiată. Origine necunoscută. Nu este probabilă der. din sl. sviteti „a scăpăra, a fulgera” (Cihac, II, 338, îl interpretează ca „pădure incendiată de trăsnet”). Cu atît mai puțin convingătoare este explicația bazată pe ngr. σημύδα „mesteacăn” (Bogrea, Dacor., III, 736; cf. Scriban). Nu e sigur dacă-i vorba de un cuvînt identic cu cel anterior; poate are legătură cu smirdar. – Der. smidărie, s. f. (Trans., desime); smidos, adj. (des, dens).

smidă (-de), s. f. – Grindină. Origine necunoscută. Legătura cu pol. smiad „furtună” (Scriban) nu pare evidentă. Sec. XVII, înv.

smidă², smide, smizi și smiduri, s.f. (reg.) 1. desiș în pădure format din tufișuri de mărăcine, zmeură, mure etc.; sihlă, smidar, smidărie. 2. loc prăpăstios, unde se pătrunde greu. 3. gard viu. 4. (în forma: simidă) grămadă de butuci și frunze în dezordine.