SURLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, folosit în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din sb. surla, bg. zurla.

surlă sf [At: VARLAAM, C. 283 / V: zurnă, (îvr) ~rmă, zu~, zurnală / Pl: ~le / E: bg зурла, зурна, tc zurna] 1 Vechi instrument muzical popular în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă. 2 (Reg, îs) ~ de fum Trâmbă de fum. 3 (Adesea ironic; îlav) Cu (le (și tobe, sau trâmbițe, chimvale, trompete etc.) ori (înv) cu sunete de tobe și de ~le Cu mare pompă, cu zgomot. 4 (Îal) Cu scandal. 5 (Îc) (Reg) ~la-pașii sau surlapași, surlipași Zorele (Ipomoca purpurea). 6 (Îac) Plantă nedefinită mai îndeaproape, asemănătoare cu garoafa. 7 (Mol; Buc) Rât¹ (1). 8 Epitet glumeț pentru porc. 9 (Pop) Colibă (ciobănească) în formă conică, făcută din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. 10 Parte a stânei în care se prepară brânzeturile sau mâncarea ciobanului. 11 (Reg) Grămadă (de coceni sau de lemne) așezată în formă conică. 12 (Reg) Adăpost (păstoresc) săpat în pământ. 13 (Lpl; Mol) Bucăți lungi de trestie sau șepci de brad care se bat pe peretele unei case țărănești pentru a face să prindă tencuiala. 4 (Reg) Țeavă care se introduce în perete.

SURLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.

SURLĂ³, surle, s. f. (Regional) Colibă ciobănească, de formă conică, construită din pari, scînduri sau bîrne reunite la vîrf și acoperită cu stuf, paie, fîn sau coceni.

SURLĂ², surle, s. f. (Mold.) Rîtul porcului; p. ext. porc. Mînca-l-ar brînca să-l mănînce, surlă, că mult mă mai înăduș cu dînsul. CREANGĂ, P. 76. Porcul a și dat cu surla în antereul preutului. ȘEZ.XII 62.

SURLĂ¹, surle, s. f. Instrument muzical în formă de fluier cu mai multe găuri și cu unul din capete lărgit în formă de pîlnie, folosit altădată (mai ales în armată). La țipetele prelungi ale surlelor, la bătaia tîmpenilor, oastea care aducea în scaunul Moldovei pe Tomșa porni. SADOVEANU, O. VII 11. Cînd și cînd un cîne urlă Ca din surlă. TOPÎRCEANU, P. 53. Iar din Jiu, din apă sfîntă, Iese cîntec vitejesc, Și cu glas de surle cîntă Tot poporul romînesc. COȘBUC, P. II 110. ◊ (Învechit, în construcție cu verbele «a zice», sau «a da») Slujitorii deteră în tîmpine și în surle, și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagă. ISPIRESCU, L. 2. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot, cu scandal. Degeaba îi scoateți cu surle și zgomot din sat, dacă acolo, pe cîmp, ei dorm fără teamă. MIHALE, O. 161.

SURLĂ¹ ~e f. (în trecut) Instrument muzical de suflat, asemănător fluierului, dar cu ancie dublă și cu un capăt lărgit în formă de pâlnie. /<bulg. zurla, sb. surla, turc. zurna

SURLĂ² ~e f. Bot de porc; rât. /<bulg. zurla, sb. surla, turc. zurna

surlă f. 1. soi de de flaut cu sunet ascuțit: începură a suna din tobe și din surle OD.; surlele să cânte și tunul să detune Al.; 2. râtul porcului. [Bulg. SURLA (din turc. SURNA): sensul 2 după asemănarea formei)].

surlă f. Mold. 1. adăpost din pari înconjurat de stuf in mijlocul căruia se face cotlon și se fierbe urda; 2. pl. țăndări de brad lungi ce se bat în pereții casei înainte de a se lipi. [Origină necunoscută].

súrlă f., pl. e (turc. súrna, pop. zurna, fluĭer cu sunet ascuțit, ngr. súrla și zurnás, oboĭ, alb. zúrnă, flaut, zurná, nas lung și supțire, vsl. surŭna, fluĭer, bg. sîrb. surla, zurla, fluĭer, rit, ceh. surma, fluĭer. E rudă cu ^țîrîĭ, țurloĭ, jirloĭ ș. a. V. sorliță). Vechĭ. Un fel de flaut ostășesc terminat cu o deschizătură conică: îl întîmpinară cu buciume, tobe și surle. Azĭ. Nord (zurnă). Rit (V. teflu, zotcă, trompă, hurtum). Colibă conică saŭ alt-fel orĭ chear numaĭ îngrăditură de stuf (în care ciobaniĭ ferb urda).

sârmea³ sf vz surmă^[1]

surmă sf vz surlă

șurlă² sf vz surlă

țurlă³ sf vz surlă

zurlă² sf vz surlă

zurnală sf vz surlă

zurlă s.f. v. surlă.

surlă s. f., g.-d. art. surlei; pl. surle

surlă s. f., g.-d. art. surlei; pl. surle

surlă s. f., g.-d. art. surlei; pl. surle

SURLĂ s. v. bot, rât.

surlă s. v. BOT. RÎT.

surlă (-le), s. f. – 1. Trompetă, goarnă. – 2. Rîtul porcului. – 3. Grămadă de lemne așezată în formă de piramidă. – 4. Colibă de formă conică. – Var. 2 zurnă. Mr. surlă, zurnă, megl. surlă. Tc. surna, zurna (per. surna, cuman. suruna), prin intermediul sl., cf. sb., cr. surla „flaut”, pol. surma, rus. surna (Miklosich, Fremdw., 128; Cihac, II, 381; Șeineanu, II, 331; Lokotsch 1952), ngr. ζουρνᾶς, σούρλα, bg. zurla „rît”, alb. zurnë. Formele cu l (ngr., bg., sb.) ar putea proveni din rom., cf. Candrea, Elemente, 403. – Der. surlar (var. surlaș, surmaci, sîrmaci), s. m. (trompetist, cîntăreț din surlă), ultimele var. direct din tc.

surlă v. zurnă.

surlă, surle, s.f. – 1. Adăpost pentru oi. 2. Aranjarea tulpinilor de porumb în jurul unui copac. 3. Cort, colibă: „Înainte era și cort, unde se stătea la fân; era rotund, din lemne, acoperit cu fân, gen surlă” (AER, 2010: 93; Săpânța). ♦ (onom.) Surlă, Surla, Surlea, nume de familie în Maramureș. – Din srb. surla, bg. zurla (DEX, MDA); din scr. surla „flaut” (< tc. surna, zurna) (Miklosich, Cihac, cf. DER).

cu surle și trâmbițe expr. în mod zgomotos / ostentativ.