SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata-apei sau săgeata-apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

săgeată [At: PSALT. 86 / V: (înv) sege~, sige~, săcea~ / Pl: săgeți, (îrg) ~te, ~ete, (înv) ~ețe / E: ml sagita] 1 sf Vargă subțire de lemn, trestie, etc., la un capăt cu un vârf (metalic) ascuțit, aruncată dintr-un arc încordat, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, iar astăzi, la unele probe sportive de tir Si: (înv) săhăidac (3), (reg) răpezitor. 2 sf (Ccr) Lovitură de săgeată (1). 3 av Cu viteză mare. 4 sf Resturi de arme vechi ca vârful săgeții (1), găsite în pământ (considerate, în credințele populare, ca vârfuri de trăsnet). 5 sf (Pan) Rază luminoasă a unui corp ceresc, care străbate rapid spațiul. 6-7 sf (Îvp; pan; șîs ~ta cea de piatră, reg ~ de trăsnet, ~ de piatră) (Lumină de) fulger Si: trăsnet. 8 sf (Pan; lpl) Privire sfredelitoare (și aspră). 9 sf (Pan; dep) Vorbă sau afirmație, aluzie răutăcioasă, ironică sau critică. 10 sf (Pex; dep) Ironie (usturătoare) Si: înțepătură. 11 sf (Pan) Durere fizică vie, pătrunzătoare și de scurtă durată Si: înțepătură, junghi, săgetătură (9). 12 (Reg; pex) Săgetătură (10). 13 sf (Reg; rar; pex) Suferință morală (neașteptată și intensă). 14 (Pan) Semn ca o săgeată (1) care servește la indicarea direcției, a evoluției unui proces etc. 15 sf (Pan) Vârful ascuțit al coroanei (piramidale a) unor arbori. 16 sf (Reg; pan) Brad tânăr cu ramurile retezate până aproape de vârf, care se înfige pe mormânt la capul unui flăcău sau al unei femei tinere. 17 sf (Gmt; pan) Distanță maximă dintre coarda care unește extremitățile unui arc de curbă și punctele arcului. 18 sf (Gmt; pan) Perpendiculară trasă din mijlocul unui arc pe coarda acestuia. 19 sf (Pan) Piesă a navei, formată din bare ori traverse de lemn sau de fier care servește la susținerea, consolidarea, fixarea etc. altor piese ale navei. 20 sf (Reg; Pan) Fiecare dintre stâlpii caselor țărănești, ai pătulelor, ai coșarelor etc. care sunt fixați cu un capăt în temelie iar cu celălalt în grinzile acoperișului. 21 sf (Reg; pan) Fiecare dintre căpriorii care formează cele patru muchii laterale ale acoperișului casei țărănești. 22 sf (Pan) Fiecare dintre barele de care sunt fixate aripile morii de vânt Si: (reg) căluș (11). 23 sf (Reg; pex) Aripă a morii de vânt. 24 sf (Reg; pan) Fiecare dintre barele scrânciobului de care sunt atârnate scaunele Si: pârghie. 25 sf (Reg) Fiecare dintre stâlpii de lemn, de metal ai șteampului, care pisează mineralul în piuă. 26 sf (Reg; pan) Fiecare dintre cele două țepușe de pe coama caselor țărănești Si: (reg) bold (20), sulinar, suliță, țeapă. 27 sf (Reg; pan) Prăjină folosită ca proptea la o stivă de lemne. 28 sf (Pop; Ban) Prăjină (la fântână). 29 sf (Mol; Buc; pan) Cumpăna fântânii. 30 sf (Reg; pan) Cordar (la ferăstrău). 31 sf (Trs; Olt; pan) Coardă (la arc). 32 sf (Reg; pan) Deschidere a rostului, la războiul de țesut, pe unde trece suveica. 33 sf (Reg) Tuleu la usturoiul de toamnă. 34 sf (Reg; pan) Pistil¹ (1) la usturoiul de toamnă. 35 sf (Reg; pan) Lucrare simplă de fortificație cu ridicătură de pământ sau o ieșitură de zid. 36 sf (Ggf; pan; îs) ~ litorală Forma pozitivă de relief din zona țărmurilor marine joase, care poate închide un golf, formând un liman. 37 sf Cordon litoral, pe nisip. 38 sf (Bot; șîc ~ta apei, ~ta apelor) Plantă erbacee cu frunza ca vârf de săgeată (1), cu flori albe, cu tuberculi comestibili, care crește pe marginea râurilor sau în apele stătătoare Si: (reg) iarba-săgeții (Sagittaria sagittifolia). 39 sf (Bot; Mol) Rodul-pământului (Arum maculatum). 40 sf (Bot; reg) Săbiuță (4) (Gladiolus imbricatus). 41 sf (Bot; reg; îc) ~-lui-Dumnezeu Verigel (Orabanche caryophyllacea). 42 sf (Bot; reg; îac) Verigel (Orabanche gracilis). 43 sf (Bot; reg; îac) Crăielici (Orabanche lutea). 44 sf (Bot; reg; îae) Crăielici (Orabanche major). 45 sf (Bot; reg; îc) ~ta-Domnului Sporiș (Verbena officinalis).

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată. ♦ Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

SĂGEATĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn avînd la un capăt un vîrf ascuțit de fier, iar la celălalt două aripioare înguste; se folosea în trecut ca armă de luptă, fiind aruncată dintr-un arc încordat. Să ceri de la tată-tău paloșul, sulița, arcul, tolba cu săgețile și hainele ce le purta el cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. Ursan... cade-n loc, Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adînc. ALECSANDRI, O. 216. ◊ (În metafore și comparații, cu aluzie la forma obiectului) Vîrfurile înalte și ascuțite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră și, ca niște săgeți neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... HOGAȘ, M. N. 70. (În legătură cu verbe de mișcare, cu aluzie la iuțeala cu care zboară obiectul) Își luă biciul și porni săgeată după babă. REBREANU, R. I 149. Se avîntă ca o săgeată și behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subțiri ca niște lujere. GÎRLEANU, L. 26. Voinicul dă pinten, Fugarnicul sprinten, Pornește, săgeată, Și zboară șoimește. IOSIF, P. 81. Un vultur căzu săgeată și înhăță pe mîță. DELAVRANCEA, A. 106. ◊ Expr. Cît ajunge săgeata = la o mică depărtare, aproape, nu departe. Săgetător fără săgeată = om care a pornit la o acțiune fără să aibă mijloacele de a o duce la bun sfîrșit. După arc, și săgeată = așa cum e omul sînt și cele făcute de el, după meșter și lucrul lui. ♦ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pămînt, închipuite a fi rămășițe de trăsnete. Vîrfuri de arme vechi socotite a fi limbi sau săgeți de trăsnet. PAMFILE, VĂZD. 75. 2. Fig. Vorbă, aluzie (ironică sau răutăcioasă) menită să lovească în cineva; împunsătură, înțepătură. Adaugă și din parte-mi... că d-lor au prea multă ocupație cu ochii bărbaților, pentru ca să-și piardă timpul cu ochii copilelor. – Mă duc îndată să înfig cu mulțumire această săgeată în sînul lor. ALECSANDRI, O. P. 132. ♦ Durere vie și pătrunzătoare, suferință. O inimă sfărmată De săgeți. CONACHI, P. 86. M-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139. 3. Indicator de direcție în formă de săgeată (1), cu vîrful îndreptat înainte. ♦ Fiecare dintre stîlpii caselor și pătulelor de la țară, fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. Porumbar, pătul... mai slăbesc din săgeți și greutatea porumbului le pleacă spre povîrniș. SEVASTOS, N. 26. ♦ Aripă la moara de vînt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fîntînii și avînd la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Geom.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. Compus: săgeata-apei = plantă erbacee acvatică, cu frunze lungi și subțiri și cu flori mari, albe, cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittaefolia). – Pl. și: (rar) săgete (ODOBESCU, S. II 186).

SĂGEATĂ ~eți f. 1) Vergea cu vârf ascuțit și cu două aripioare la capăt care se aruncă cu arcul. ◊ ~eata-apei plantă acvatică cu frunze lanceolate și cu flori albe. 2) fig. Aluzie ironică sau răutăcioasă la adresa cuiva. 3) Indicator de direcție. [ G.-D. săgeții] /<lat. sagitta

săgeată f. 1. vargă înarmată cu un fier ascuțit ce s’asvârle cu arcul: iute ca săgeata; săgeata apei, plantă cu flori albe ale cării frunze seamănă cu fierul unei săgeți (Sagittaria); 2. pl. pârghiile unei mori de vânt. [Lat. SAGITTA].

săgeátă f., pl. ețĭ și (vechĭ) ete (lat. ságĭtta, it. saetta, pv. sageta, saeta, vfr. saétte, sp. saeta, pg. saita. D. mrom. siγita vine ngr. saita). Vergea care avea un vîrf în forma literiĭ V și și care, în ainte de invențiunea puștilor și gloanțelor, servea ca proĭectil care se arunca cu arcu. O buruĭană acŭatică numită și săgeata apeĭ, cu frunzele ca vîrfu săgețiĭ (sagittária sagittaefólia). Pop. Săgeata de noapte, dracu. Geom. Perpendiculara lăsată din mijlocu unuĭ arc de cerc pe coardă. Iute ca săgeata, foarte ĭute.

săceată sf vz săgeată

sigeată sf vz săgeată

săgeată s. f., g.-d. art. săgeții; pl. săgeți

săgeată s. f., g.-d. art. săgeții; pl. săgeți

săgeată s. f., g.-d. art. săgeții; pl. săgeți

săgeată, -geți.

SĂGEATĂ s. 1. (reg.) răpezitor, (înv.) săhăidac. (O~ pornită din arc.) 2. (reg.) suliță. (~ pe mormântul unui tânăr.) 3. (CONSTR.) (reg.) suliță. (~ pe coama caselor țărănești.) 4. v. aripă. 5. (TEHN.) (reg.) colur. (~ la aripa morii de vânt.) 6. (TEHN.) fofează, (Mold.) col. (~ la moara de vânt.) 7. (GEOGR.) săgeată litorală v. cordon litoral. 8. (BOT.) săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia) = (reg.) iarba-săgeții.

SĂGEATĂ s. v. coardă, cordar, fulger, înjunghietură, întinzător, înțepătură, junghi, junghietură, pârghie, săbiuță, strună, trăsnet, trăsnitură.

SĂGEATĂ s. 1. (reg.) răpezitor, (înv.) săhăidac. (O ~ pornită din arc.) 2. (reg.) suliță. (~ pe mormîntul unui tînăr.) 3. (CONSTR.) (reg.) suliță. (~ pe coama caselor țărănești.) 4. (TEHN.) aripă, spetează. (~ la roata morii de vînt.) 5. (TEHN.) (reg.) colur. (~ la aripa morii de vînt.) 6. (TEHN.) fofează, (Mold.) col. (~ la moara de vînt.) 7. (GEOGR.) săgeată litorală = perisip, cordon litoral. 8. (BOT.) săgeata-apei (Sagittaria sagittifolia) = (reg.) iarba-săgeții.

săgeată s. v. COARDĂ. CORDAR. FULGER. ÎNJUNGHIETURĂ. ÎNTINZĂTOR. ÎNȚEPĂTURĂ. JUNGHI. JUNGHIETURĂ. PÎRGHIE. SĂBIUȚĂ. STRUNĂ. TRĂSNET. TRĂSNITURĂ.

săgeată (săgeți), s. f. – 1. Vergea de lemn cu vîrf de fier. – 2. Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. – 3. Cordar de ferăstrău. – 4. Vîrf în care se termină acoperișurile. – 5. Braț de scrînciob. – 6. Vîrf de brad care se plantează pe mormintele tinerilor. – 7. Sagitaria (Sagittaria sagittifolia). – Mr. sădzeată. Lat. sagĭtta (Pușcariu 1495; REW 7508; Skok, ZRPh., LIV, 490; Jokl, REW, II, 44), cf. it. saetta, prov., sp. saeta, v. fr. saete, cat. sageta, port. setta. – Der. săgeta, vb. (a lovi, a răni, a ucide cu săgeata; a arunca săgeți; a împunge, a înjunghia), care ar putea proveni din lat. sagĭttāre, direct (Pușcariu 1496; REW 7509), cf. mr. sădzitedz, it. saettare; săgetar (var. săgetaș), s. m. (arcaș); săgetător, adj. (care săgetează; pătrunzător; s. m., arcaș; s. m., nume de constelație și zodie); săgetătură, s. f. (tragere cu arcul, săgetare; rană făcută de săgeată; junghi; paralizie, congestie cerebrală); săgețea, s. f. (săbiuță, Gladiolus imbricatus); săgețică, s. f. (greghetin, Geranium pratense).

SĂGEATĂ a) panou de semnalizare întins pe sol, marcând direcția de lansare a parașutiștilor dintr-o aeronavă; b) stil de cădere liberă a parașutiștilor utilizat în lansările de acrobație și în cele de lucru relativ în cădere liberă.

SĂGEATA (Sagitta), constelație din emisfera boreală, situată între constelațiile Vulpea și Vulturul.

SĂGEATA, com. în jud. Buzău, situată în C. Buzău-Călmățui, pe râul Buzău; 5.238 loc. (2005). Centru viticol. În satul Găvănești se află biserica Sf. Nicolae (1844-1847).

Die Jahre fliehen pfeilgeschwind [germ. „Anii aleargă (sau: ”anii zboară„) repede ca săgeata”] – vers, deseori citat, din poezia Cîntecul clopotului (Das Lied von der Glocke) a lui Schiller. Comparația cu zborul pentru trecerea timpului o întîlnim deseori în paginile literaturii universale. La Fontaine: „Sur les ailes du temps”... (Pe aripile timpului – fabula Tînăra văduvă); Lamartine: „O temps, suspends ton vol!” (O, timp, oprește-ți zborul !) – în poezia Lacul; Eminescu, vorbind despre stolul cocorilor, adică al toamnelor: „Zboară ce pot/ Și-a lor întrecere/ Veșnică trecere/ Asta e tot!” (în poezia Stelele-n cer); Arghezi: „Au trecut vremile, vîrstele, orele,/ Fetele zvelte și horele,/ Au trecut porumbieii în zbor/ Pe deasupra lor…” (în poezia Au trecut...); Topîrceanu: „Trec anii și zilele-n goană/ Și-n zbor săptămînile trec...” (Balada chiriașului grăbit)… Așadar, avem de unde alege citate pentru zborul nesfîrșit al vremii: (Vezi, pentru aceeași idee: Eheu! fugaces labuntur anni (Horațiu) și Fugit irreparabile tempus (Vergiliu). LIT.

Săgeata lui Cupidon – Cupidon, la romani (sau Eros, la greci) era zeul iubirii. „Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor” (Anca Balaci, Mic dicționar mitologic, pag. 145). „Cum întinse arcul, Cupidon/ Putea răni cu sprintena-i săgeată/ Un milion de inimi dintr-odată” (Shakespeare, Visul unei nopți de vară, act. II, sc. 2). Și fiindcă se spune că inimile rănite încep să slujească zeului iubirii, săgeata lui Cupidon a devenit sinonimă cu însăși dragostea. Se întîlnesc și variante cu celelalte nume ale zeului: săgeata lui Amor (mai rar, a lui Eros). Astfel numele care însoțește săgeata poate fi adesea diferit, dar efectul ei e întotdeauna același! MIT.

Săgeata Parților – Parții, vechi popor scitic (au întemeiat un regat lîngă Marea Caspică în secolul III î.e.n.), erau vestiți călăreți și arcași. În lupte, retragerea lor era mai periculoasă decît atacul, căci de pe cai, stînd cu spatele, trăgeau cu arcul peste umăr, țintind cu mare dibăcie în dușmanii urmăritori. „Săgeata Parților” a devenit astfel o expresie prin care se înțelege un gest sau un cuvînt, lansat în clipa plecării, cu efect hotărîtor. IST.

săgeată, săgeți s. f. 1. persoană care se ocupă cu schimburi valutare în afara cadrului legal, în scopul obținerii de profituri ilicite. 2. persoană care acordă împrumuturi în valută cu dobânzi exagerat de mari.