SĂLAȘ, sălașe, s. n. (Pop.) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și sălașuri] – Din magh. szállás.

sălaș sn [At: PSALT. 171 / V: (înv) sal~, sel~ / Pl: ~e, ~uri / E: mg sállos] 1 Locuință modestă Si: (înv) sălășluire (4). 2 (Pgn) Loc (special amenajat) în care cineva locuiește în mod statornic Si: domiciliu, locuință, (asr) lăcaș, (înv) sălășluire (5). 3 (Înv; pex) Sediu, reședință (a unei autorități a unei instituții etc.) Si: (înv) sălășluință (3), sălășluire (6), (îvr) sălașnă (3). 4 (Rar; îs) ~ de veci Mormânt. 5 (Rar; pex; csc) Persoanele (din aceeași familie) care locuiesc într-un sălaș (1). 6 (Pan; în concepții religioase) Loc imaginar considerat ca sediu pentru sfinți, ființe supraomenești, morți, etc. Si: (înv) sălășluire (8) . 7 Loc de adăpost (sau de culcuș) al animalelor sălbatice Si: bârlog (2), cuib (1), vizuină. 8 (Pan) Loc în care își petrec viața (sau poposesc vremelnic) păsările sălbatice și peștii Si: sălășluire (9). 9 (Rar; pex) Animale sălbatice care trăiesc într-un sălaș (7). 10 (Înv) Așternut, culcuș (al omului). 11 (Îe) A face ~ (cu cineva) A avea relații sexuale (cu cineva). 12 (Reg) Lăcaș de cult. 13 (Trs) Placentă. 14 (Trs; Mar) Sicriu (6). 15 Loc unde poposește cineva pentru a se odihni, pentru a găsi adăpost sau găzduire. 16 (De obicei în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a căuta”, „a găsi” etc; pex) Găzduire vremelnică oferită cuiva (sau obținută de cineva) Si: sălășluire (13). 17 (Înv; îlv) A se afla în ~ A sălășlui. 18 Construcție (rudimentară) făcută pe locurile de pământ, în țarină, la munte etc., care servește ca locuință (sau ca adăpost sezonier) pentru oameni sau animale. 19 Loc unde își închid ciobanii oile, în timpul nopții, ca să îngrașe pământul cu excrementele. 20 (Reg; îf salaș) Loc unde se adăpostesc oile la amiază, în timpul verii Vz staniște. 21 (Înv) Cort (1). 22 (Pex) Campament sau așezare (temporară) în corturi Si: tabără. 23 (Spc; de obicei urmat de determinări ca „de țigani”, „țigănesc” etc.) Cort de țigani (nomazi). 24 (Pex) Familie sau grup de familii de țigani (nomazi sau robi) locuind de obicei în corturi, adesea aflate sub conducerea unui vătaf Si: șatră. 25 (Reg) Încăpere sau construcție specială dintr-o gospodărie unde se adăpostesc vitele Vz grajd. 26 (Reg) Încăpere sau construcție specială unde se adăpostesc oile Vz staul. 27 (Lpl) Acareturi (1). 28 (Înv) Mică așezare umană de proporțiile unui cătun sau ale unui sat Si: (înv) sălășluire (10).

SĂLAȘ, sălașe, s. n. (Pop.) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și: sălașuri] – Din magh. szállás.

SĂLAȘ, sălașe și sălașuri, s. n. 1. Faptul de a găzdui; adăpost unde cineva capătă găzduire vremelnică. Cînd veni omul să se roage pentru sălaș, el îi zise. ISPIRESCU, L. 175. Sălaș și-au cerut, Lor sălaș le-au dat. BIBICESCU, P. P. 241. O, leliță pui păun, Mută-ți casa lîngă drum, Că m-oi face-un păunaș Ș-oi veni să-mi dai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. ◊ Fig. De aicea pîn’ la Blaj Dorul meu n-are sălaș, Nici pe paie, nici pe fîn, Numai la bădița în sîn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. 2. Construcție rudimentară, făcută pe cîmp și folosită ca adăpost vremelnic pentru oameni și animale. Sălașul, zecile de oi, bucatele grămădite sub acoperiș – toate erau ale lui But. DUMITRIU, V. L. 53. Am un sălaș plin cu miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ♦ Stînă. Oile erau la «sălaș», adică la stînă, în munți. DUMITRIU, N. 160. 3. Locuință; casă, cămin. Mîine mergem unde am și eu sălaș bun, cu zid de piatră. SADOVEANU, O. VII 143. Tot muncești, sărman popor... Și de plins, de chin, de boli, Ți-i umplut sălașul. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. La noi se află numai o fîntînă. În ea este sălașul unui balaur. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Fig. Zavistia nu-și are nicăieri un sălaș mai trainic decît la mînăstire. STĂNOIU, C. I. 91. ♦ Culcuș. Nu mă pot odihni În casa – mea Și în sălașul meu. ȘEZ. XII 137. Dar tu, bade Ionaș, Tot în pene ai sălaș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Loc într-o gospodărie unde se adăpostesc animalele. V. grajd, staul. Trage murgu la sălaș. ȘEZ. I 10. Culcă-te... în sălaș dobitocesc. TEODORESCU, P. P. 107. 4. Așezare omenească; cătun, sat. Stau pitulate, printre stînci și păduri, numai sălașe neaoș romînești. ODOBESCU, S. III 527. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. La vale, un sălaș de țigani căldărari își așezase corturile. SADOVEANU, O. VII 188. S-adaugi... două sălașe de țigani în foaia de zestre. ALECSANDRI, T. 347. 5. Locuitorii unui sălaș (4). Mi-aș sătura sălașul întreg. ISPIRESCU, L. 87. Dovezi aduce tot sălașul țigănesc. PANN, P. V. III 49. 6. (Regional) Sicriu, coșciug. Că nu-s scînduri spre sălaș, Nici nu-i pînză pe obraz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320.

SĂLAȘ ~e n. 1) Construcție rudimentară improvizată în câmp, servind ca adăpost; colibă. 2) Adăpost temporar; gazdă vremelnică. 3) rar Încăpere sau grup de încăperi, în care locuiește sau poate locui o persoană; locuință; 4) înv. Așezare omenească de proporții mici; cătun. 5) Adăpost pentru animale. 6) Așezare mică de țigani nomazi. 7) înv. Grup de familii de țigani (sub conducerea unui bulibașă). [Pl. și sălașuri] /< ung. szallas

sălaș n. 1. loc de adăpost, gazdă: te rog să-mi dai sălaș PANN; 2. zece sau cincisprezece familii de țigani (sub conducerea unui jude): s’adaogi încă două sălașe în foaia de zestre AL. [Ung. SZÁLLÁS, cartier, locuință, cătun].

săláș n., pl. e și urĭ (ung. szállás, gazdă, locuință, cătun; sîrb. rut. ceh. salaš, rus. šalaš). Rar. Azĭ. Locuință, sediŭ, domiciliu: aicĭ e sălașu meŭ. A da sălaș, a găzdui, a adăposti. Grup de familiĭ de Țiganĭ (10-15) robĭ odinioară. Trans. Pop. Secriŭ.

salaș sn vz sălaș

selaș sn vz sălaș

sălaș (pop.) s. n., pl. sălașe

sălaș (pop.) s. n., pl. sălașe

sălaș s. n., pl. sălașe/sălașuri

sălaș, -șuri.

SĂLAȘ s. v. acaret, așternut, campament, cătun, cort, coșciug, culcuș, dependință, grajd, lagăr, pat, placentă, reședință, sat, sediu, sicriu, staul, stână, tabără, târlă.

SĂLAȘ s. 1. v. găzduire. 2. v. locuință. 3. v. șatră. 4. v. adăpost. 5. v. vizuină.

SĂLAȘ s. 1. adăpost, găzduire, (pop.)sălășluire. (Cere ~; se îngrijește de ~.) 2. adăpost, așezare, casă, cămin, domiciliu, locuință, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban. și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezămînt, șezut, (fig.) bîrlog, cuib, culcuș. (Unde își are el ~?) 3. așezare, șatră. (~ de țigani.) 4. bîrlog, cuib, culcuș, vizuină, (reg.) cobîrlău, covru, mișină, vizunie, (prin Ban.) cîrtog, (prin Transilv.) scorciob, (prin Ban.) viezurime, viezurină. (~ unui animal sălbatic.)

sălaș s. v. ACARET. AȘTERNUT. CAMPAMENT. CĂTUN. CORT. COȘCIUG. CULCUȘ. DEPENDINȚĂ. GRAJD. LAGĂR. PAT. PLACENTĂ. REȘEDINȚĂ. SAT. SEDIU. SICRIU. STAUL. STÎNĂ. TABĂRĂ. TÎRLĂ.

sălaș (-șuri), s. n. – 1. Locuință, locaș, casă. – 2. Adăpost, refugiu. – 3. (Trans. de N.) Sicriu. – 4. Grup de familii de țigani robi, format pînă la 15 capi de familii care aparțineau aceluiași proprietar. – Var. Mold. salaș. Mag. szállás (Miklosich, Fremdw., 124; Cihac, II, 524; Gáldi, Dict., 96), cf. sb. salaš „cătun”, pol. szalasz, rus. šalaš. – Der. sălășlui, vb. (a găzdui, a adăposti; a se aciua; a locui, a trăi); sălășluință, s. f. (sălaș, domiciliu); sălășitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Onosis spinosa).

sălaș, sălașe, sălașuri, s.n. – (reg.) 1. Loc de mas, culcuș, adăpost. 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: „Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș” (Papahagi, 1925: 103). – Din magh. szállás „adăpost, locuință, cătun” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Galdi, cf. DER; DEX).

sălaș, -e, -uri, s.n. – 1. Loc de mas, culcuș, adăpost. 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: „Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș” (Papahagi 1925: 103). – Din magh. szállás „adăpost”.

SĂLÁȘ (< magh.) s. n. (Înv. și pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcție rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuință temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munților, unde fânețele se află adesea la depărtare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. În acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea și iarna, pentru adăpostirea și hrănirea vitelor. În trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. la sat și invers; frecvent pe lângă ele se află câțiva pomi fructiferi și o mică grădină. În funcție de ținut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuință, casă, cămin; p. ext. culcuș. ♦ Grajd, staul. 4. Așezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei așezări. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi), conduși de un vătaf.

SĂLAȘU DE SUS, com. în jud. Hunedoara, situată în S depr. Hațeg, la poalele N ale m-ților Retezat, pe Râu Alb; 2.639 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Ohaba de sub Piatră). În satul S. de S., atestat documentar în 1453, se află biserica Sfinții Atanasie și Chiril (sec. 15-16, cu unele transformări din sec. 19), și ruinele unei curți fortificate din sec. 15-17, reșed. unor cneji români locali. Bisericile Înălțarea Domnului (sec. 18, cu picturi din 1786) și Pogorârea Duhului Sfânt (sec. 15), în satele Nucșoara și Paroș. Rezervații: vf. Poieni, fânețele cu narcise de la Nucșoara.