TRAGEDIE, tragedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit. 2. Fig. Întâmplare nenorocită, eveniment funest; catastrofă. – Din fr. tragédie, lat. tragoedia.

tragedie sf [At: (a. 1703) FN 121 / V: (înv) ~aghed~, ~agod~, trăg~, (îvr) ~aghedeie / A și: (înv) ~gedie / Pl: ~ii / E: lat tragoedia, fr tragédie, it tragedia, ngr τραγῳδία, rs трагедия] 1 Operă dramatică a cărei acțiune prezintă personaje însuflețite de o mare forță pasională, angrenate în conflicte puternice, cu deznodământ nefericit. 2 Specie a genului dramatic, cuprinzând tragedii (1). 3 Totalitatea tragediilor (1) unui dramaturg, ale unei epoci, ale unui popor. 4 (Fig) Nenorocire mare Si: catastrofă. 5 (Fam; îe) A face ~ (sau ~ii) (din ceva) A exagera latura neplăcută a unei întâmplări. 6 (Fam; rar; îe) A lua ceva în ~ A lua în tragic (9). 7 (Fig) Zbucium sufletesc.

TRAGEDIE, tragedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu deznodământ nefericit. 2. Fig. Întâmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă. – Din fr. tragédie, lat. tragoedia.

TRAGEDIE, tragedii, s. f. 1. Operă dramatică a cărei acțiune reprezintă o luptă încordată, o catastrofă personală sau socială și care se termină de obicei cu pieirea eroului. De vrei să-ți cetesc toată tragedia Ecubei unde e acest frumos cor al troienelor. NEGRUZZI, S. I 4. Acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate și-n elegie chinurile a descri. ALEXANDRESCU, M. 248. 2. Fig. Întîmplare zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă. Astfel trăiesc cîteodată, pe aceste aspre culmi de piatră, cea mai mare tragedie a vieții lor de țărani: pierderea animalelor. BOGZA, C. O. 23. Aveți gust să cunoașteți jalnica mea tragedie? ALECSANDRI, T. I 369. De la începutul tragediei acestia, doamna Rucsanda, neștiind nimic de cele ce se petreceau, era îngrijită. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Zbucium, suferință. În neputința... de a se întoarce la acea viață trecută, rezidă în bună parte tragedia sufletească ce se degajează din poezia «Pe deal». GHEREA, ST. CR. III 403.

TRAGEDIE s.f. 1. Operă dramatică a cărei acțiune prezintă personaje în luptă cu viața și cu pasiunile omenești, avînd de obicei un deznodămînt fatal, trist, care stîrnește sentimente de milă și durere. 2. (Fig.) Întîmplare zguduitoare, funestă, catastrofă. ♦ Zbucium, suferință. [Gen. -iei. / < lat. tragedia, gr. tragodia < tragos – țap, ode – cîntec, cf. fr. tragédie, it. tragedia].

TRAGEDIE s. f. 1. specie a genului dramatic a cărei acțiune prezintă personaje în luptă cu viața și cu pasiunile omenești, având un deznodământ fatal, care stârnește sentimente de milă și durere. 2. întâmplare zguduitoare; catastrofă. ◊ (fig.) zbucium, suferință. (< fr. tragédie, lat. tragoedia, it. tragedia)

TRAGEDIE ~i f. 1) Operă dramatică având conflicte acute și un deznodământ (de obicei) fatal. 2) fig. Eveniment cu urmări catastrofale; nenorocire mare. [G.-D. tragediei] /<lat. tragoedia, fr. tragédie

tragedie f. 1. reprezentarea unei acțiuni eroice și nenorocite al cării scop e a mișca prin groază sau prin milă; 2. operă dramatică menită a excita teroarea sau mila și care se termină obișnuit cu un eveniment funest; 3. genul tragic; 4. fig. eveniment funest. [Termen luat din cultul lui Dionysos: tragedia era la început cântarea religioasă executată de corul de satiri cu ocaziunea țapului înjunghiat în onoarea zeului (v. comedie)].

*tragedíe f. (fr. tragédie, d. lat. tragoédia, care vine d. vgr. tragodia, [d. trágos, țap, și ádo, cînt], fiindcă, la origine, un țap era recompensa celeĭ maĭ bune tragediĭ; it. tragédia. V. comedie, hazmodie). Pĭesă teatrală dramatică care inspiră teroare saŭ milă și se termină cu un eveniment funest. Genu tragic. Fig. Eveniment funest: ce tragedie! – Pe la 1800 tragodíe (după ngr.).

traghedeie sf vz tragedie

traghedie sf vz tragedie

tragodie² sf vz tragedie

trăgedie sf vz tragedie

*tragodíe, V. tragedie.

tragedie s. f., art. tragedia, g.-d. art. tragediei; pl. tragedii, art. tragediile (desp. -di-i-)

tragedie s. f., art. tragedia, g.-d. art. tragediei; pl. tragedii, art. tragediile

tragedie s. f., art. tragedia, g.-d. art. tragediei; pl. tragedii, art. tragediile

TRAGEDIE s. (LIT.) (înv.) tragodie. (~ în 5 acte.)

TRAGEDIE s. (LIT.) (înv.) tragodie. (~ în 5 acte.)

tragedie (-ii), s. f. – Operă dramatică zguduitoare; întîmplare nefericită, catastrofă. Fr. tragédie. Este dubletul lui tragodie, s. f., sec. XVIII, înv. după gr. τραγωδία (Tiktin; Gáldi 263). – Der. (din fr.) tragedian, s. m.; tragic, adj.

tragedie (< gr. τραγῳδία, de la τράγος [tragos], „țap” și ἄδω „a cânta”) 1. Specie a genului dramatic – cristalizată în antichitatea greacă – și caracterizată prin abordarea unor subiecte menite să impresioneze puternic publicul, prin prezența corului* ca martor și comentator, îmbinarea declamației* cu muzica vocală și instrumentală. T. ant. gr. își are originea în arhaicul ditiramb* și în manifestările artistice (pantomimă*, dans*, muzică instr.) care intrau în componența serbărilor dionisiace. Structura ditirambului cuprinde secțiuni epice, interpretate de un corifeu (solist vocal, conducător al corului) și secțiuni lirice, încredințate corului care, travestit, execută mișcări caracteristice în cerc (de unde și denumirea de „cor ciclic”). În sec. 7-5 î. Hr. are loc procesul de cristalizare a t. prin amplificarea construcției ditirambului cu următoarele elemente: introducerea actorului-povestitor, protagonistes (în sec. 5 Eschil introduce al doilea actor – deuteragonistes, iar Sofocle pe al treilea, trigonistes); constituirea dialogului dintre corifeu și actorul-povestitor; reprezentarea t. în amfiteatre special amenajate; constituirea unei formule fixe în sec. 5. T. greacă cuprinde cinci secțiuni formale obligatorii și un număr de secțiuni facultative, structurate pe trei tipuri de expresie (declamație*, muzică vocală, muzică instr.), astfel: 1) prologos (secțiune introductivă declamată – katalogé); 2) parodos (intrarea corului, efectuată simultan cu declamarea acompaniată de aulos* – parakatalogé); 3) episodion (dialoguri declamate); 4) stasimon (cor intonat și însoțit de mișcări ritmice în orchestra-spațiu circular situat între scenă și primul rând de bănci destinate corului); 5) exodos (finalul t., în general declamat, în care corul părăsește scena). Secțiunile muzicale accesorii sunt: 1) kommos (dialog melodic între actor și cor); 2) ta aposkene (cântece interpretate pe scenă de către un actor – monodia* – sau de către doi – amoïbaïa); 3) interludiu instr. (kitharisma). V. greacă, muzică. 2. Tip particular al operei* fr. din sec. 17, cu un subiect de factură sobră, gravă (în opoziție cu operá comique).

TRAGEDIE (< fr. tragédie; lat. tragoedia; gr. tragodia, cf. tragos, țap, și ode, cîntec) Specie a genului dramatic, caracteristică prin acțiunea ei gravă și deznodămîntul tragic, reprezentare în acțiune a categoriei estetice a tragicului. Tragedia apare la greci la începutul secolului al VI-lea (î.e.n.), după epopee și poezia lirică. Începuturile ei sînt legate de cultul zeului Dionysos. La serbările date în cinstea acestuia – dionisiace – se jertfea de obicei un țap, iar cîntăreții, îmbrăcați în piei de țap, întruchipare a satirilor, tovarășii zeului, intonau un cîntec numit cîntecul țapului și dădeau răspunsurile corifeului (purtătorul de cuvînt al corului în ceea ce privește tonalitatea cîntecului, ritmul dansului) care povestea întîmplările zeului. După o tradiție, crearea tragediei este atribuită lui Epigen din Sicyon, dar adevăratul ei creator este atenianul Thespis (mijlocul secolului al Vl-lea î.e.n.). Acesta înlocuiește corifeul printr-un adevărat actor, care juca, în fața corului, un rol aparte sau chiar mai multe roluri. Se dezvoltă astfel narațiunea, dialogul și acțiunea, corul el însuși nemafiind alcătuit din satiri. Mai tîrziu, Eschil introduce pe cel de-al doilea actor, iar Sofocle, pe al treilea. Subiectul tragediei clasice antice era împrumutat de cele mai multe ori din mitologie, legende sau epopee. Părțile lirice ale piesei, cîntate de cor, la intrarea în scenă, se numeau parodos, cele executate la mijlocul acțiunii, stasime. Dialogul propriu-zis cuprindea prologul sau expozițiunea, episoadele, care se desfășurau între cîntecele corului și exodul, ultimul episod, după ultimul cîntec al corului. La romani, tragedia se dezvoltă sub influența celei grecești. Creator al ei este socotit Livius Andronicus, care însă s-a mărginit a traduce originalele grecești. Structural, tragedia antică prezintă particularități distincte: unitatea de loc (v. unități) acțiunea tragediei se desfășura în același loc (templu, piața publică etc.); unitatea de timp (durata acțiunii se limita la răstimpul unei zile, fie de la răsăritul soarelui, pînă la apusul lui, fie de la apusul soarelui, pînă în zori); unitatea de acțiune (personajul principal își păstra nealterat caracterul, de-a lungul întregii acțiuni; corul, întruchipare a unui personaj colectiv, comentator al faptelor personajelor sau povestitorul întîmplărilor din afara scenei; destinul (denumit de greci moira) căruia îi erau supuse personajele: numărul redus al acestora. Această structură a imprimat tragediei un caracter static, de construcție geometrică. Tragedia clasică, apărută în cultura franceză a secolului al XVII-lea, sub înrîurirea marii mișcări de imitare a antichității, stîrnită de Renaștere și ilustrată de Corneille, Racine, respectă unele din caracteristicile tragediei antice – de exemplu cele trei unități -, dar aduce și unele elemente noi ca înlocuirea corului prin confidenți, a destinului prin pasiuni. Shakespeare este acela care sparge aceste tipare clasice ale tragediei, prin îmbinarea, în acțiunea pieselor sale, a tragicului cu comicul, prin nerespectarea celor trei unități, decît a unității de acțiune, și prin aducerea în scenă a unei multitudini de personaje și caractere.