UMILINȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ Smerenie față de divinitate. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; ofensă adusă cuiva. – Umili + suf. -ință.

umilință² sf [At: CREȚEANU, M. 149/9 / Pl: ~țe, ~ți / E: umili² + -ință] 1 Situație umilitoare² (5) impusă cuiva. 2 Vorbă sau faptă care umilește² (1), care înjosește Si: ofensă, jignire, (liv) umilitate (3), (înv) umiliațiune (1).

umilință¹ sf [At: BIBLIA (1688), 249/17 / V: (înv) umel~, om~ / Pl: ~țe / E: umili¹ + -ință] 1 (Înv) Milă (1). 2 Bunăvoință (1). 3 Pietate. 4 (În morala creștină) Sentimentul, atitudinea celui umil (2), conștient de nimicnicia sa în fața divinității Si: smerenie, umilenie (1), umilitate (2). 5 Evlavie (1). 6 Pocăință. 7 Sentimentul, atitudinea celui conștient de inferioritatea sa într-o anumită situație, condiție socială etc. 8 Atitudinea celui care se coboară de bună voie în fața altora Si: modestie. 9 (Înv) Sentiment de duioșie sau de afecțiune, de respect profund față de cineva sau de ceva Si: pietate, umilenie (2), deferență, devotament, venerație. 10 (Pex) Supunere exagerată Si: servilism, slugărnicie. 11 (Fig) Degradare (3).

UMILINȚĂ, umilințe, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere. ♦ (În morala creștină) Atitudine umilă, smerită a omului în fața divinității; smerenie. ♦ Slugărnicie. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umilește, ofensează; ofensă. – Umili + suf. -ință.

UMILINȚĂ, umilințe și umilinți, s. f. 1. Sentiment de inferioritate; atitudine dictată de acest sentiment; supunere, smerenie. Nadina nu voia totuși să-și dea pe față îngrijorarea, ca și cînd ar fi fost o umilință pentru ea. REBREANU, R. II 100. Sufletul îi era plin de un amestec ciudat de mîndrie întristată și umilință nelămurită. BART, E. 189. Abia din cînd în cînd, și c-o umilință pe care nu și-o putea stăpîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. VLAHUȚĂ, O. A. I 89. ◊ Loc. adv. Cu umilință = umil, supus. Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilință. CREANGĂ, P. 232. Însumi o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală. ODOBESCU, S. III 77. ♦ Fig. Mizerie, sărăcie. [Hainele] erau într-o stare de umilință pe care n-o mai putea masca stăpînul lor. SADOVEANU, O. VIII 155. ♦ (Învechit) Atitudine umilă a omului în fața divinității; smerenie. El petrecu trei ani în cea mai mare cucerie și umilință. NEGRUZZI, S. I 219. ♦ Slugărnicie. A dezvolta umilința? A tolera răpirile? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea națiune? BOLINTINEANU, O. 313. 2. Situație umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umilește, înjosește; ofensă, jignire. Am trecut prin toate umilințele. MACEDONSKI, O. I 217. Toate umilințele... el le primea cu un zîmbet silit și dureros. VLAHUȚĂ, O. A. I 92. Tu însuți, Despot, din buna ta voință Ai mai crescut haraciul cu-a țării umilință. ALECSANDRI, T. II 169. Romînii nu vor pacea, nu vor trista umilință Ce asupră-le aduce un necinstitor tratat. ALEXANDRESCU, P. A. 138. ◊ Fig. Din mormîntul umilinții și deznădejdii Mihail Eminescu e înălțat în apoteoză de întreg poporul Republicii Populare Romîne. SADOVEANU, E. 74.

UMILINȚĂ ~e f. 1) v. A UMILI și A SE UMILI. 2) Atitudine a celui umil; sentiment de inferioritate. 3) Comportare respectuoasă și umilă; supunere plină de stimă; smerenie. 4) Vorbă sau faptă care umilește. /a (se) umili + suf. ~ință

umilință f. virtute care ne dă sentimentul slăbiciunii noastre, care reprimă în noi orice pornire de mândrie.

umilínță f., pl. e. Starea celuĭ umilit: cu multă umilință, ceru ĭertare. Smerenie: intrațĭ cu umilință în biserică! – Și om-.

omilință sf vz umilință

umelință sf vz umilință

omilínță, V. umil-.

umilință s. f., g.-d. art. umilinței; (situații) pl. umilințe

umilință s. f., g.-d. art. umilinței; (situații) pl. umilințe

umilință s. f., g.-d. art. umilinței; (situații) pl. umilințe

UMILINȚĂ s. 1. v. înjosire. 2. v. jignire. 3. v. smerenie. 4. smerenie, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spăsenie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 5. plecare, smerenie, supunere, (livr.) obsecviozitate, (înv.) plecat, umiliațiune, umilitate. (~ în fața divinității.)

UMILINȚĂ s. 1. înjosire, rușine. (Ce ~ a suportat!) 2. afront, injurie, insultă, jignire, ocară, ofensă, rușine, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig. ) lezare. (O ~ adusă cuiva.) 3. smerenie, (înv.) micșorare, milă, molcomire. (De o ~ excesivă.) 4. smerenie, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spăsenie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 5. plecare, smerenie, supunere, (înv.) plecat, umiliațiune, umilitate. (~ în fața divinității.)

UMILINȚĂ. Subst. Umilință, umilitate (rar), umilire, înjosire, supunere, supușenie, smerenie, smerire (înv.), docilitate, obediență (livr.), sumisiune (livr.). Ploconeală, ploconire, plecăciune, căciuleală, căciulire, lingușeală, lingușire, lingușitură (rar); slugărnicie, slugărie (fig.), servilism (livr.), servilitate (rar), obsecviozitate (livr.). Înjosire, ofensare, ofensă, insultare, insultă, injurie, jignire, rușine, ocară, batjocorire, batjocură, necinste, necinstire (rar), dezonoare. Umilit. Lingău, lingușitor, perie (fig., fam. și depr.), periuță (peior.). Adj. Umil, supus, plecat, ascultător, smerit, cu mîinile la piept, cu căciula în mînă, docil, obedient (livr.). Lingușitor, slugarnic, servil (livr.), obsecvios (livr.). Umilit, cu coada între picioare, înjosit, ofensat, jignit. Umilitor, rușinos, înjositor, dezonorant, degradant, ofensator, ofensant (rar), insultător, injurios, jignitor, batjocoritor. Vb. A fi umil (supus, plecat etc.). A se umili, a se înjosi, a face sluj, a cădea la pămînt în fața cuiva, a veni la poalele cuiva, a-i săruta cuiva picioarele, a se supune, a da ascultare, a se smeri. A se ploconi, a se căciuli, a (se) linguși; a măguli, a lua pe cineva cu măgulele, a umbla cu măturica, a pupa pe cineva în bot, a-i cînta cuiva în strună; a fi servil, a slugări (fig.). A umili, a înjosi, a ofensa, a insulta, a jigni, a batjocori, a-și bate joc de cineva, a face de rușine (de ocară), a lua în rîs (în derîdere). Adv. Cu umilință, cu supunere, cu smerenie; tapinos (înv.); (în mod) servil; în bătaie de joc. V. batjocură, blestem, defăimare, discreditare, ofensă, servilism.