biciui vb. IV. 1 tr., refl. A (se) lovi cu biciul sau cu un instrument similar; a flagela. Să-l biciuiască cu vine crude (DOS.). ♦ (tr.) A lovi cu ceva (subțire ca biciul), producînd usturime. În fuga nebună ierburile îl biciuiau și i se încolăceau ca șerpii de picioare (GÎRL.). 2 tr. fig. A critica, a satiriza fără cruțare. În aceste comedii, Caragiale biciuiește o concepție (IBR.). • prez.ind. -iesc, biciui, și (reg.) zbiciui vb. IV. /bici + -ui.

BICIUI (-uesc) vb. tr. 1 A lovi, a bate cu biciul, a da bice: ~ caii ¶ 2 Pr. ext. A plesni ca și cu biciul: și ploaia-i biciuește fără milă (VLAH.) ¶ 3 fig. A critica aspru: biciuia și dărăma tot ce i se părea vrednic de cîrteală (ODOB.).

BICIUI, biciuiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi cu biciul. ♦ Tranz. (Adesea fig.) A lovi cu ceva subțire ca biciul, producînd usturime. Ierburile îl biciuiau (GÎRLEANU). 2. Tranz. Fig. A critica, a satiriza fără cruțare. [Prez. ind. și biciui. – Var.: (reg.) zbiciui vb. IV] – Din bici.

ZBICIUI vb. v. biciui, șfichiui.