știutor, ~oare [At: PSALT. 294 / P: ști-u~ / V: (înv) știet~, știit~, ~iu smf, a / Pl: ~i, ~oare / E: ști + -(u)tor] 1-2 smf, a (Persoană) care este informată (în legătură cu...) Si: cunoscător. 3-4 smf, a (Persoană) care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare) Si: instruit, iscusit, învățat, priceput, (îrg) știut² (4-5). 5 smf (Îs) ~ de carte Persoană care știe (60) să scrie și să citească.

ȘTIUTOR, -OARE, știutori, -oare, adj. (Învechit) Care știe, care cunoaște (ceva); care posedă cunoștințe (într-un domeniu oarecare). Jupîn ghicitor! Eu te văz prea bine că ești știutor. PANN, P. V. I 37. Să fim... știutori, cunoscători și înțelepți. DRĂGHICI, R. 37. ◊ (Astăzi substantivat, în expr.) Știutor de carte = persoană care posedă cunoștințe elementare de citit, și de scris. Școala contribuie la înmulțirea numărului știutorilor de carte. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Procentul știutorilor de carte din Romînia. C. PETRESCU, A. 464.

ȘTIUTOR ~oare (~ori, ~oare) Care știe; care cunoaște. ◊ ~ de carte persoană care știe să citească și să scrie. [Sil. ști-u-] /a ști + suf. ~tor

știutor m. cel ce știe, învățat: știutor de limbi.

știutór, -oáre adj. Care știe, învățat: știutor de limbĭ.

știetor smf, a vz știutor

știitor smf, a vz știutor

știutoriu smf, a vz știutor

știutor (desp. ști-u-) adj. m., pl. știutori; f. sg. și pl. știutoare

știutor (ști-u-) adj. m., pl. știutori; f. sg. și pl. știutoare

știutor adj. m. (sil. ști-u-), pl. știutori; f. sg. și pl. știutoare

știutor (i-u)

ȘTIUTOR adj., s. v. cunoscător.

ȘTIUTOR adj. v. citit, erudit, învățat, savant.

știutor adj. v. CITIT. ERUDIT. ÎNVĂȚAT. SAVANT.

știutor adj., s. v. CUNOSCĂTOR.

Știutor ≠ neștiutor