AMEȚI, amețesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de amețeală; fig. a (se) zăpăci (2). 2. Refl. și tranz. A (se) îmbăta (ușor). – Probabil lat. *ammattire (< mattus „beat”).

ameți [At: DOSOFTEI, V. S. 145/2 / Pzi: ~țesc, (Trs) amet V: (reg) amoți, amăți / E: lat* ammattire] 1-2 vtr (A face să-și piardă sau) a-și pierde (pentru un moment) claritatea cunoștinței astfel încât să i se pară că totul se învârtește în jur Si: a (se) zăpăci, a (se) năuci. 3-4 vtr (Fig) A scoate (sau a-și ieși) din minți Si: a (se) zăpăci. 5 vt (Pfm; îe) A ~ capul cuiva cu vorbe A vorbi mult și repede pentru a convinge pe cineva. 6 vt (Pfm; îe) A o ~ A acționa incomplet și superficial, lăsând impresia că duce lucrul până la capăt Si: a o încurca. 7-8 vtr A (se) îmbăta. 9-10 vtr (Fig) A (se) înșela. corectat(ă)

AMEȚI (-ețesc) I. vb. tr. 1 A turbura mintea cuiva, a face să-și piardă capul, a zăpăci: necontenit mă miram și amețeam pe mama cu întrebări (GN.) ¶ 2 A face pe cineva să creadă lucruri neadevărate: amețește lumea cu promisiuni deșarte ¶ 3 A îmbăta: vinul acesta e prea tare, simt că m’a amețit. II. vb. intr. 1 A simți o turburare în starea sa din cauza unei indispoziții, unei boale: mi s’a făcut rău și am amețit ¶ 2 familiar: baba atunci a amețit de bucurie (CRG.). III. vb. refl. 1 A-și pierde mintea, a se zăpăci: s’a amețit de atîtea laude ¶ 2 A se îmbăta: m’am amețit dintr’un singur pahar [lat. *ammattire < mattus].

AMEȚI, amețesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de amețeală; fig. a (se) zăpăci. 2. Refl. și tranz. A (se) îmbăta (ușor). – Probabil lat. *ammattire (< mattus „beat”).

AMEȚI, amețesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi cuprins de amețeală, a-și pierde echilibrul. El fugea așa de repede, cît biata fată amețea, nu alta. SBIERA, P. 313. Ia așa am amețit și eu, stăpîne, cînd mi-ai dat cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 196. Of! of! am rămas iar cu piatra-n casă. Of!... amețesc... leșin. ALECSANDRI, T. I 49. ◊ Tranz. Na! una! L-am amețit... Să-i mai dau vreo cîteva [lovituri]. ALECSANDRI, T. I 450. 2. Intranz. Fig. A se zăpăci, a-și pierde capul (din cauza unei emoții sau a unei impresii puternice). Vai de mine și de mine, Iliuță, amețisem de spaimă și am pus de două ori zahar. SADOVEANU, N. F. 162. Baba atunci a amețit de bucurie. CREANGĂ, P. 79. ◊ Refl. Se ameți și se fistici tind se văzu încongiurat de o mulțime de lume. ISPIRESCU, L. 136. ◊ Tranz. Vorbele lui atîta îi amețise, încît de spaimă... se pierduseră cu totul. ISPIRESCU, L. 294. ◊ Tranz. A scoate din minți. De-acum te ține S-amețești bine Pe cioclovine (= ciocoi). ALECSANDRI, T. 920. Ori la tine ea privește, Cu vederea-l amețește. SEVASTOS, C. 172. ◊ Tranz. A aduce într-o stare de extaz, de încîntare. O speranță de o dureroasă dulceață, deșartă dar singură, îi amețea sufletul. EMINESCU, N. 74. 3. Intranz. și refl. A se îmbăta, a se chercheli. Au băut, s-au amețit și acum horăiesc în podul morii. SADOVEANU, O. VI 12. ◊ Tranz. Ipate le dă de băut, pînă le amețește pe amîndouă. CREANGĂ, P. 173.

AMEȚI, amețesc, vb. IV. 1. Intranz. și tranz. A fi cuprins sau a aduce în stare de amețeală; fig. a (se) zăpăci. 2. Refl. și tranz. A (se) îmbăta. – Lat. *ammattire (< mattus „beat”).

A AMEȚI ~esc 1. tranz. 1) A face să fie cuprins de amețeală. 2) A face să se amețească. 2. intranz. 1) A fi cuprins de amețeală. 2) fig. A deveni buimatic; a se năuci; a se buimăci; a se ului; a se zăpăci; a se pierde. /<lat. ammattire

A SE AMEȚI mă ~esc intranz. A se îmbăta ușor; a se chercheli. /<lat. ammattire

amețì v. 1. a se pierde cu firea; 2. a pricinui sau a avea amețeală; 3. a îmbăta. [Tr. améte = lat. (SENSUS) AMMITTERE].

amăți v vz ameți

amoți v vz ameți

AMEȚIT I. adj. 1 p. AMEȚI; a umbla ~ ca un ciocîrlan (MAR.), a umbla zăpăcit, a nu ști ce face ¶ 2 Cu mintea dusă, fără conștiință: a căzut ~ la pămînt ¶ 3 fig.: blînda turturică a sosit ~ă de bucurie, aproape de soțul ei (ODOB.) ¶ 4 Beat: ce mai stai de vorbă cu el, nu vezi că-i ~? II. sbst. Faptul de a (se) ameți.

amățésc, V. amețesc.

amét, -ețít, V. amețesc.

amețésc v. tr. (orig. neșt. Cp. cu lat. amittere, a trimete, a da drumu, a perde, și vgr. methýo, mă îmbăt. În Ban. și Háțeg amet, ameți, amete, să ameață. La Polizu amățesc. La Șincai, 2, 291, amoțesc poate fi o greș. de citire îld. amăgesc). Am amețeală: învîrtindu-mă, am amețit. Mă cam îmbăt: bînd vin, am amețit. Fig. Îmĭ perd cumpătu: a amețit de atîta onoare. V. tr. Cauzez amețelĭ (pr. și fig.): vinu, baniĭ l-aŭ amețit. V. refl. Mă cam îmbăt (pr. și fig.): m’am amețit de atîta vin. – Și amițesc (Acad.).

amoțésc, V. amețesc.

ameți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amețesc, 3 sg. amețește, imperf. 1 amețeam; conj. prez. 1 sg. să amețesc, 3 să amețească

ameți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amețesc, imperf. 3 sg. amețea; conj. prez. 3 să amețească

ameți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amețesc, imperf. 3 sg. amețea; conj. prez. 3 sg. și pl. amețească

amețesc, -țească 3 conj., -țeam 1 imp.

AMEȚI vb. 1. v. buimăci. 2. v. îmbăta.

AMEȚI vb. 1. a (se) buimăci, a (se) năuci, a (se) zăpăci, (pop.) a (se) bîigui, a (se) ului, (reg.) a (se) hăbăuci, a (se) uimăci, (Mold., Bucov. și Transilv.) a (se) tehui, (înv.) a (se) cebălui. (Somnul l-a ~.) 2. a (se) chercheli, a (se) îmbăta, a (se) turmenta, (livr.) a (se) griza, (pop.) a (se) turlăci, (prin Transilv.) a (se) amnări, (Mold.) a (se) chefălui, (Transilv. și Ban.) a (se) șumeni, (fam.) a (se) învinoșa, a (se) matosi, (fam. fig.) a (se) afuma, a (se) aghesmui, a (se) căli, a (se) ciupi, a (se) cîrpi, a (se) magnetiza, a (se) pili, a (se) sfinți, a (se) tămîia, a (se) trăsni, a (se) turti, (rar fig.) a (se) tîrnosi, a (se) turci, (reg. fig.) a (se) flecui, a (se) oțeli, (arg.) a (se) mahi, a (se) matoli. (S-a cam ~ cu rachiu.)

A (se) ameți ≠ a (se) dezmeți, a (se) dezmetici

ameți (-țesc, -it), vb. – 1. a se zăpăci. – 2. A-și pierde capul. – 3. A se îmbăta (ușor), a se chercheli. – 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol. Lat. *ammatteāre, de la *mattea „băț, par”; cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, port. maçar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoștinței”, de unde mai tîrziu în it. „a omorî”, și în rom. „a lăsa, a rămîne fără cunoștință”. Schimbarea de conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din lat. *ammatῑre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun”, ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în rom. nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la ammitĕre, cf. Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. – Der. amețeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); amețitor, adj. (care provoacă amețeala).