apus², ~ă [At: P. MAIOR, IST. 70/15 / Pl: ~uși, ~e / E: apune] 1 a (D. astre) Care a apus (1). 2 a (Fig; d. vreme, timp) Trecut. 3 a (D. ochi) Fără vedere. 4 a (Îvr; Trs; d. societate și oameni) înapoiat. 5 av (Înv; nob) Cu dispreț.

APUS², -Ă, apuși, -se, adj. Dispărut pentru totdeauna, stins, trecut. Obrazul la pămînt l-am pus Să-mi amintesc de-un dor apus. BANUȘ, în POEZ. N. 27. Rîul sfînt ne povestește... despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44.

APUS², -Ă, apuși, -se, adj. Dispărut pentru totdeauna; stins, trecut. Vremuri apuse. – V. apune.

APUS¹ ~să (~și, ~se) 1) v. A APUNE. 2) Care a trecut, a dispărut. Vremuri demult apuse. /v. a apune

appus¹, ~ă a vz apus¹

apus.

APUS adj. v. trecut.

APUS adj. dispărut, pierdut, trecut. (Vremuri de mult ~.)

IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat de creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu și Arcadiu. I.R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V și centrul Europei și din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul mercenarilor germani.

Laudator temporis acti (lat. „Acel care laudă vremurile apuse” sau, mai liber: „Proslăvitorul timpurilor trecute”) – Horațiu, versul 173 din Ars poetica. Poetul denunță paseismul și îi ironiza pe cei ce cîntau cu regret timpurile de odinioară, îndeosebi cu scopul de a blama (zice Horațiu în versul următor, 174) vremurile „de acum”. Așadar, laudator temporis acti nu se întrebuințează decît ca o critică la adresa celor care evocă nostalgic vremurile de altă dată și nu găsesc nimic bun în prezent. LIT.