BACĂUL s. n. art. (Pop.; în expr.) A-și găsi bacăul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o păți. – Cf. magh. bakó „călău”.

BACĂUL s. n. art. (Pop.; în expr.) A-și găsi bacăul (cu cineva) = a da de bucluc (cu cineva), a o păți. – Cf. magh. bakó „călău”.

bacău sns [At: ALECSANDRI, T. 236 / E: Bacău] 1 (Îe) A-și găsi ~l A-și găsi omul care să-l învețe minte. 2 (Îae) A-și găsi beleaua. 3 (Îe) A arăta ~l cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 4 (Îe) Toată lelea își are ~l ei A da peste omul potrivit.

bacău subst. Expr. (pop.) A-și găsi bacăul (cu cineva) = a) găsi persoana care să-l învețe minte; b) a da de bucluc (cu cineva), a o păți. A-i arăta (cuiva) bacăul = a amenința cu bătaia (pe cineva). Toată lelea își are bacăul ei = a da peste omul potrivit • /<magh. bakó „călău”.

BACĂU s. m. (În expr.) A-și găsi bacăul (cu cineva) = a i se înfunda, a o păți, a da de bucluc (cu cineva). Ian ascultă, măi badeo... Nu-mi umbla cu mîța-n sac și-mi răspunde curat, cum te-ntreb, c-apoi îți găsești bacău cu mine. ALECSANDRI, T. 236.

BACĂU s. m. (În expr.) A-și găsi bacăul (cu cineva) = a da de bucluc, a o păți. – Magh. bakó.

bacău m. numai în locuțiunea moldovenească a-și găsi bacăul, a o păți, a da peste omul care să-l învețe minte: la Bacău îmi găsii bacăul AL. [In vechime, Bacăul era loc de vamă pentru mărfuri: locuțiunea pare a fi un ecou al vexațiunilor vamale de odinioară].

bacăŭ m. (ung. bakó, calăŭ. După Hijdăŭ, de la vama Bacăului, [ung. bakó] aĭ căreĭ vameșĭ te sfănțuĭaŭ). Mold. Fam. A-țĭ găsi bacău, a da de dracu, a da peste unu care să te învețe minte.

bacăul (reg.) s. n. art. (în: a-și găsi ~ (cu cineva))

bacăul (în expr.) s. n. art.

bacăul s. n. art.