BUIESTRU, -IASTRĂ, buieștri, -stre, s. m., s. n., adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte. 2. Adj., s. m. Buiestraș. 3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. – Et. nec.

buiestru, ~iastră [At: H VII, 149 / V: ~iast~ / Pl: ~eștri, ~tre / E: ml *ambulester] (Reg) 1-2 sm, a (Cal) care, în mers, aduce concomitent înainte picioarele laterale. 3 sn Mersul calului care calcă cu ambele picioare (dinainte sau din lateral) concomitent. 4 a Nărăvaș.

buiestru, -iastră s.n., s.m., adj. (pop.) 1 s.n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele ridicate concomitent de aceeași parte; (pop.) buiestraș. 2 s.m., adj. (Cal) care merge în buiestru; buiestráș. 3 adj. Nărăvaș. ♦ Fig. Neastîmpărat, zburdalnic. • pl. -ieștri, -iestre. /lat. pop. *ambulester <ambŭlare > *îmbulestru > îmbuiestru> în buiestru.

BUIESTRU, ÎMBUIESTRU (scris mai adesea ÎN BUESTRU sbst. 🐒 Mers, pas, umblet particular al calului care ridică amîndouă picioarele, din dreapta sau din stînga, deodată (🖼 640): din Poienița vine domol la vale un călăreț tînăr în buiestru țăcănit (CAR.); proverb: calul bătrîn nu se mai învață în buiestru ¶ 2 Pr. ext. Cal ce are acest umblet, buiestraș: își opri buieștrii osteniți și plini de praf (DEM.).

BUIESTRU, -IASTRĂ, buieștri, -iestre, s. m., s. n., adj. 1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte. 2. Adj., s. m. Buiestraș. 3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. – Et. nec.

BUIESTRU¹ s. n. Trap mărunt al calului, care îngăduie călărețului să nu salte în șa; mers special al unor animale, cînd calcă cu picioarele de pe aceeași parte deodată. Vine domol la vale un călăreț tînăr, în buiestru țăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Calul bătrîn nu se mai învață în buiestru. ◊ Loc. adj. În buiestru = buiestraș. Cal în buiestru. ◊ Loc. adv. În buiestru = în trap mărunt. Boierii jucau înainte, în buiestru, pe cai aprigi. SADOVEANU, O. I 298. Fugari neobosiți... ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de țarină. ODOBESCU, S. I 161. ◊ Fig. Domnu inginer a nostru e cal vîrstnic. I-a trecut vremea să învețe buiestrul. SADOVEANU, N. F. 131.

BUIESTRU¹ s. n. Mers rapid și legănat al calului; umblet special al unor animale care calcă deodată cu amîndouă picioarele din aceeași parte.

BUIESTRU n. Mers al unor animale, în special al calului, când calcă deodată cu ambele picioare de pe aceeași parte. [Sil. bu-ies-] /Orig. nec.

buiestru m. mersul calului când ridică deodată cele două picioare dinainte, pas repede: cal bătrân nu se mai învață în buiestru. [Origină necunoscută].

buĭéstru și (vest) bo- n., pl. urĭ (lat. ambo extra, amîndoŭă [picĭoarele] afară, trecînd pin *îmboĭestre [ca către din contra], apoĭ imbuĭestru, în buĭestru). Un fel de trap maĭ mic în care calu ridică în acelașĭ timp amîndoŭă picĭoarele dintr’o parte (ca ursu, cămila și girafa): calu bătrîn nu se maĭ învăța în buĭestru (Prov.).

buiestru² (desp. -ies-) s. n.

buiestru (în ~) (desp. -ies-) loc. adj., loc. adv. (mers ~, a merge ~)

!buiestru² (-ies-) (mai ales în loc. adj. / adv. în ~) s. n.

buiestru

buiestru (buiastră), adj. – 1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. – 2. (S. n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastră, adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului cînd se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă der. de la sl. buj „încrezut”, bujakŭ „nebun” (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o der. directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.