ci² c [At: (a. 1591) CUV. D. BĂTR. I, 58 / E: ce] 1 (Adversativ; după negație) Dimpotrivă. 2 (După o propoziție condițională) Dar. 3 (Îvp; adversativ; după o propoziție afirmativă căreia vorbitorul îi opune o afirmație contrarie sau o restricție) Totuși. 4 (Reg; adversativ; adesea, înaintea unui imperativ; arătând nerăbdare) Dar... 5 (Consecutiv; rar) Prin urmare. 6 (Înv) De aceea. 7 (Înv) Încât. 8 (Înv) Cât despre. 9 (Îvp; îlc) ~ dar Deci. 10 Mai mult decât atât Si: (înv) ce.

ci³ i [At: MÂNDRESCU, L. P. 148 / E: ns cf ciu] 1 Cuvânt care redă bucuria. 2 Strigăt folosit pentru a chema vaca.

CI conj. 1. (Cu sens adversativ; după o negație sau după o propoziție negativă, introduce o afirmație categorică) (Ba) dimpotrivă. Nu altmintrelea erau șoarecii, ci ca urșii de mari. RETEGANUL, P. V 38. Să-mi faci bucate;... să le găsesc nici reci, nici fierbinți, nici cum îs, mai bune de mîncat. CREANGĂ, P. 289. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. N-am voit să ucid pe Potoski, ci pe tine, Sobiețki. ALECSANDRI, T. II 40. ◊ (Determinat prin «dimpotrivă», «numai», «mai bine») Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă. ISPIRESCU, L. 43. Împăratul-Verde nu avea feciori, ci numai fete. CREANGĂ, P. 183. 2. (Învechit și livresc, după o propoziție afirmativă căreia i se opune o afirmație contrară) Dar, cu toate acestea, totuși. Ci de mine nu-ntreba: Mie mi-e tot una. IOSIF, P. 56. Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. COȘBUC, P. I 133. Plîngea fetița, ci-n zadar! RETEGANUL, P. III 86. Te iert, ci mai mult să nu greșești. RETEGANUL, P. V 21. Cu vecinicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Uneori urmat de «dar») Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemvrie, generalul Basta se duse cu oștile... la Oradea Mare. BĂLCESCU, O. II 267. ♦ (După o propoziție ipotetică sau condițională) Dar, însă. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. Ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. 3. (Adesea însoțind un imperativ, arată nerăbdarea) Dar... Ci trebuie să plec! Sînt multe de făcut în țara noastră. BENIUC, V. 26. Vino, vino, Dumitre!... Ci uită-te! CARAGIALE, O. I 261. Ci lăsați să ne spuie nenea Ștefan cum a fost cînd era să-l arunce din clopotniță. GHICA, S. 505. ◊ (Determinat prin «ca») Ci ca ho, voinice, prea o iei repede, răspunse părintele Știubei. DELAVRANCEA, S. 199. Dădaca ei îi zise: Ci ca fugi și d-ta de fereastră! ISPIRESCU, L. 120.

CI conj. (exprimă un raport adversativ între două propoziții, de obicei negative) Dar; da; însă. Nu tăcea, ci răspunde o dată. /<lat. quid

ci conj. 1. dar: nu acum, ci altădată; 2. (înaintea unui imperativ) dar: ci stai cu binișorul EM. [Vechiu rom. ce = lat. QUID].

ci și (vechĭ) ce conj. (lat. quĭd, de unde vine și ce, pron. Cp. și cu lat. quin etiam, ci încă). Dar: nu opt, ci zece: nu multe, ci mult. Nu numaĭ, ci și; nu singur faptu cutare, ci încă: nu numaĭ bun, ci și învățat. Ferește-te de a zice nu opt, dar zece, căcĭ e după fr. mais, care e egal și cu „dar”, și cu „ci”. Noĭ avem, ca și Germaniĭ, și înț. luĭ aber, și al luĭ sondern. În limba vorbită, ci se suprimă și poate fi însemnat maĭ bine prin doŭă puncte de cît prin virgulă: nu opt: zece (saŭ, invers, numaĭ pin virgulă: zece, nu opt). În exclamațiunĭ: ci tacĭ odată saŭ și tacĭ odată saŭ (maĭ bine) dar tacĭ odată!

ci conjcț.

+ci și conj.

+nu..., ci adv. + conjcț. (Nu e elev, ci (e) student. E nu elev, ci student.)

CI conj. 1. dar, însă, numai, (reg.) fără, (Ban. și Transilv.) ma. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 2. cât. (Nu din zori și până-n seară, ~ din seară până-n zori.)

CI conj. 1. dar, însă, numai, (reg.) fără, (Ban. și Transilv.) ma. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 2. cît. (Nu din zori și pînă-n seară, ~ din seară pînă-n zori.)