cumineca [At: PSALT. 225/10 / V: (înv) ~men~, (în textele rotacizate) ~mere~, ~mun~, ~nica / Pzi: cuminec / E: ml *comminico, -are] 1-2 vtr (Îrc) A primi (sau a da) cuminecătură (2) Si: a (se) împărtăși, a (se) griji. 3 vt A face să fie iertat (prin cuminecătură) un păcat, o greșeală. 4 vr (Înv; construit cu dativul sau cu pp „de”) A se face părtaș. 5 vr (Înv) A avea parte de... 6 vr (Înv; construit cu pp „în” sau „cu”) A fi inițiat într-o credință. 7 vr (Înv) A aparține unei biserici. 8 vi (Înv) A fi (sau a se pune) de acord. 9 vi (Înv) A se uni. 10 vi A avea legături cu cineva.

CUMINECA, cuminec, vb. I. Refl. (În practicile religiei creștine; și în forma cuminica) A primi cuminecătura; a se împărtăși, a se griji. Cînd m-oi cumineca, Să vie și vlădica. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 458. ♦ Tranz. A da cuiva cuminecătura, a săvîrși asupra cuiva ritualul cuminecăturii. La mine vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane, Și vrei să mă cumineci, părinte Solomoane. GOGA, P. 99. Nu-i slobod a-i spînzura, Pîn’nu i-i cuminica. ȘEZ. I 109. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la greșeli, păcate) A anula, a face să fie iertat prin cuminecătură. S-ar mira de tine-altarul. Ce păcat ai să cuminici! COȘBUC, P. I 97. – Variantă: cuminica vb. I.

A CUMINECA cuminec tranz. (credincioși, creștini) A supune ritualului de cuminecătură; a împărtăși; a griji. /<lat. comminicare

A SE CUMINECA mă cuminec intranz. A primi cuminecătura; a se împărtăși; a se griji. /<lat. comminicare

cuminecà v. a da sfânta cuminecătură: a împărtăși cu sfintele taine. [Vechiu rom. cumeneca = lat. *COMMINICARE, în loc de COMMUNICARE (cu sensul ecleziastic)].

comineca v vz cumineca

cominica v vz cumineca

cumeneca v vz cumineca

cumereca v vz cumineca

cuminica v vz cumineca

cumuneca v vz cumineca

cumunica v vz cumineca

cumínec, a -á v. tr. (lat. comminico îld. commúnico, -áre, a comunica, a’mpărtăși; vfr. acomengier, pv. comengar). Vechĭ. Daŭ cuĭva cuminecătura, îl împărtășesc. Mă unesc cu cineva. – Și a cumeneca (la formele cu acc. pe -ca).

cumineca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. cuminec, 2 sg. cumineci, 3 cuminecă; conj. prez. 1 sg. să cuminec, 3 să cuminece

cumineca (a ~) vb., ind. prez. 3 cuminecă

cumineca vb., ind. prez. 1 sg. cuminec, 3 sg. și pl. cuminecă

cuminec.

CUMINECA vb. v. împărtăși.

CUMINECA vb. (BIS.) a (se) împărtăși, (înv. și pop.) a (se) griji, (înv. și reg.) a (se) pricestui, (înv.) a (se) comunica.

cumineca (-c, -at), vb. – 1. A împărtași, a griji. – 2. (Înv.) A comunica. – Mr. cumnic, cumnicare, cumînic, megl. cuminic. Lat. communĭcāre prin intermediul unei var. vulg. *commĭnĭcare (Densusianu, Hlr., 188; Pușcariu 441; Candrea-Dens., 435; REW 2090; DAR; Rosetti, I, 61); cf. alb. kungoń (Philippide, II, 637), it. communicare, lomb. skuminiar, genov. kominiga, prov. comengar, fr. communier, sp. comulgar, port. comungar, sl. comŭkati (Cihac, I, 67 și II, 290, crede că rom. provine din sl., ceea ce nu pare posibil, cf. Vasmer 608). Este dublet al neol. comunica, vb. – Der. cuminecătură, s. f. (împărtășanie).

cumineca, cuminec, vb. tranz, refl. – (bis.) A (se) împărtăși; a primi sau a da cuminecătură pentru iertarea păcatelor: „Adă-l, l-oi cumineca, / Iară-n mână ți l-oi da” (Papahagi, 1925: 266). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens. – Lat. *comminicare < communicare (Densusianu, Pușcariu, CDDE, DA, Rosetti, cf. DER; Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).