DOGORI, dogoresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, foc etc.; la pers. 3) A răspândi căldură puternică, arzătoare. ♦ Tranz. A da cuiva o senzație de căldură arzătoare; a încinge, a înfierbânta ceva. 2. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbântat de o emoție, de boală etc. [Var.: dogorî vb. IV] – Din bg. dogorja, sb. dogoreti.

dogori [At: LB / V: ~rî^[1] / Pzi: ~resc, 3 ~goare / E: bg догоря, srb dogoreti] 1 vi (D. soare, foc sau orice obiect fierbinte) A răspândi o căldură puternică. 2 vt (Îvr) A pârgui. 3 vi (D. obraji, cap etc.) A deveni fierbinte sau roșu din cauza temperaturii, a frigului, a unei stări emotive. 4-5 vtrp (C.i. părți ale corpului) A (se) expune la căldura focului sau a razelor soarelui pentru a (se) încălzi. 6 vt (Îvr) A arde. 7-8 vtrp (Rar; complinit de „de sete”) A (se) usca. corectat(ă)

DOGORI, dogoresc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre soare, foc etc.; la pers. 3) A răspândi o căldură puternică, arzătoare. ♦ Tranz. A da cuiva o senzație de căldură arzătoare; a încinge, a înfierbânta ceva. 2. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbântat de o emoție, de boală etc. [Var.: dogorî vb. IV] – Din bg. dogorja, scr. dogoreti.

DOGORI, dogoresc, vb. IV. (Folosit de obicei la pers. 3) 1. Intranz. (Despre soare, foc sau un obiect foarte fierbinte) A revărsa, a răspîndi căldură puternică; a încălzi. Se înapoiau după o lună și era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. PAS, Z. I 240. Mormanul de jeratic dogorește și aruncă un polei, cald și rumen, pe peretele din față. DELAVRANCEA, H. TUD. 25. Soarele dogorea. ODOBESCU, S. III 179. ◊ Tranz. Calul legat acolea-n apropierea căldării, se tot da înapoi, fiindcă-l dogorea căldura focului. RETEGANUL, P. III 25. Vezi că turcii mă căznesc, Mă căznesc, mă chinuiesc, La focuri mă dogoresc, Și de moartea mea vorbesc! ANT. LIT. POP. I 414. Turcilor, Agalelor, Soarele m-a dogorit, Față Albă Mi-a pîrlit. TEODORESCU, P. P. 639. 2. Tranz. Fig. A face pe cineva să sufere, a chinui. Of! Ghiță, tare m-ai dogorit, tare mi-ai ars inima! CONTEMPORANUL, V_I 295. 3. Tranz. (Cu privire la fructe) A rumeni, a pîrgui. [Obrazul] se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare. ODOBESCU, S. I 129. ♦ (Neobișnuit) A pîrli. Trebuie să schimbăm spălătoreasa: ne-a adus un cearșaf dogorit cu fierul. C. PETRESCU, R. DR. 99. 4. Intranz. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) A fi aprins, încins, înfierbîntat (de o emoție, de boală, de căldura focului, uneori și de frig). Obrazul îi dogorea încă de gerul înțepător. C. PETRESCU, C. V. 230. ◊ Tranz. (Cu inversarea construcției) Valuri de fierbințeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi. VLAHUȚĂ, O. A. 127. (Expr.) A dogori obrazul cuiva (de rușine) = a face pe cineva de rușine. I-am dogorit obrazul părintelui de rușine. CREANGĂ, A. 10. ◊ Refl. (Cu o construcție neobișnuită) Da ce are mititelul? – Ce să aibă, ia arșiță, că te dogorești de el. CONTEMPORANUL, V_I 291. – Variantă: dogorî vb. IV.

A DOGORI ~esc 1. intranz. 1) (despre surse de căldură) A emana radiații fierbinți, răspândind căldură foarte mare; a arde; a pârjoli; a pârli; a frige. 2) (despre persoane sau despre părți ale corpului) A fi înfierbântat din cauza unei boli sau emoții; a avea fierbințeală. 2. tranz. 1) A se înroși la față sub acțiunea unei senzații de căldură puternică sau a unei emoții puternice. 2) A face să devină fierbinte; a înfierbânta. /<bulg. dogorja, sb. dogoreti

dogorì v. 1. a arde, a frige: soarele dogoria, la foc mă dogoresc; 2. fig. a roși: i-am dogorit obrazul părintelui de rușine CR. [Slav. DOGORIETI, a arde].

dogorî v vz dogori

DOGORÎ, vb. IV. v. dogori.

dogorăsc, a -î și -ésc, -í v. tr. (vsl. do-gorĕti, a arde de tot, rus. do-gorĕtĭ, sîrb. dogoriti. V. ogor). Ard, frig: soarele, focu dogorește. Fig. Fac să-ți fie foarte rușine: mĭ-ai dogorit obrazu cu purtarea ta.

dogori (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, 3 sg. dogorește, imperf. 1 dogoream; conj. prez. 1 sg. să dogoresc, 3 să dogorească

dogori (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, imperf. 3 sg. dogorea; conj. prez. 3 să dogorească; ger. dogorind

dogori vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. dogoresc, imperf. 3 sg. dogorea; conj. prez. 3 sg. și pl. dogorească; ger. dogorind

dogorăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -ram 1 imp., -rîi 1 aor., -rît prt., -rîre inf. s., -rîtor adj. v.

DOGORI vb. 1. v. arde. 2. v. încinge.

DOGORI vb. 1. a arde, a frige, a pîrjoli, (pop.) a pripi, a zăpuși, (înv. și reg.) a păli, a prigori. (Soarele ~.) 2. a încinge, a înfierbînta, (rar) a răscoace. (Soarele ~ pămîntul.)

dogorî (-resc, -it), vb. – A încălzi, a prăji, a pîrjoli. – Mr. dugurescu, dugurire. Sl. gorĕti „a arde”, cu pref. exhaustiv do- (Miklosich, Lexicon, 138; Cihac, II, 97; Pascu, Suf., 52; Conev 99), cf. bg. dogorĭam, dogorĭavam, sb. dogoreti „a arde complet”. Conjugarea oscilează între formele dogori și dogorî. – Der. dogor, s. n. (foc, centru de căldură), deverbal; dogoare, s. f. (ardoare, usturime, arsură); dogoreală, s. f. (arsură); dogorită, s. f. (bășică produsă de o arsură); dogoritor, adj. (fierbinte, arzător).