KARATE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karate] – Din fr. karaté.

karate sn [At: DN³ / A și: karate / E: fr karaté] Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare lovituri cu membrele sau cu capul, fără a apela la vreo armă.

KARATE s. n. Metodă japoneză de luptă care folosește în atac sau apărare mișcări rapide și violente, fără a apela la vreo armă. [Acc. și: karate] – Din fr. karaté.

KARATE s.n. Metodă de luptă de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. [< fr. karaté].

KARATE s. n. (sport) metodă japoneză de luptă care înglobează o serie de poziții, deplasări, lovituri cu mâna sau cu piciorul, blocaje, eschive, parade. (< fr. karaté)

karate s. (cuv. jap.; sport) Metodă japoneză de luptă care face apel exclusiv la mijloacele naturale atât în atac, cât și în apărare ◊ „O femeie, bineînțeles, o femeie-detectiv, având grenade [...] înspăimântându-și adversarii la karate, vorbind cu ei autoritar, iar cu prietenii, iubiții și șefii – feminin și mângâietor.” R.lit. 18 IV 74 p. 17. ◊ „Ofensivă, împotriva cui? Împotriva imaginarilor R.P. și T. bătuți măr în ședințele de karate.” R.l. 6 II 79 p. 2 (din fr. karaté, engl. karate; DMN 1960, BD 1968; DN3)

KARATE n. Metodă de luptă, de origine japoneză, care face apel în atac sau apărare doar la mijloace naturale. /< fr. karaté

KARATE s. n. Artă marțială japoneză fondată pe educația voinței și pe stăpânirea de sine, care folosește în atac sau în apărare mișcări rapide și violente, fără arme. – Din fr. karaté „arta mâinilor goale” < cuvânt japonez.

+karate (gen de luptă) (cuv. jap.) s. n.

karate (cuv. jap.) s. n.

karate s. n.

karate s. n.

KARÁTE (< fr.; cuv. japonez „arta mâinilor goale”) subst. Formă străveche de luptă fără arme, apărută (c. sec. 4) în China și Japonia (practicată de samurai) și bazată pe știința concentrării și a loviturilor decisive în punctele vitale ale corpului, ea având o eficacitate rapidă în apărare și contraatac. A devenit sport în 1926, fiind transformată într-un gen de luptă care îmbină pregătirea fizică (o mare varietate de procedee care exclud loviturile în punctele vitale) cu cea spirituală. În 1968 a fost fondată Federația Internațională de K., primele campionate mondiale începând să se desfășoare din 1970, iar cele europene din 1971.